Recovery of foreign travel expenses barred where administrative orders impose repayment without pre-trip additional contract or aggregate stay exceeding 90-day statutory threshold

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 24 aprilie 2001 la Curtea de Apel București secția de contencios administrativ, reclamanta M.L. a solicitat în contradictoriu cu Ministerul Muncii și Solidarității Sociale, anularea Ordinului nr. 163 din 26 martie 2001, astfel cum a fost completat prin Ordinul nr. 175 din aceiași dată și exonerarea sa de plata sumelor imputate: 2974,03 dolari SUA, 1444 ATS, 181,33 mărci germane și 270.045 lei reprezentând cheltuieli efectuate cu deplasările în Franța și Germania.

În motivarea cererii reclamanta a susținut că, în calitate de expert informatician în cadrul Direcției Generale de Asistență Socială, a lucrat la proiectul privind forța de muncă și protecția socială realizat de Statul român cu sprijinul Băncii Mondiale, iar în cursul anilor 1998 – 2000 a participat la atelierele de lucru organizate în Franța, unde și-a exercitat aceleași atribuții de serviciu, ca și în România.

În atare situație a arătat reclamanta, nu-i sunt aplicabile dispozițiile H.G. nr. 518/1995, atelierele de lucru neavând caracterul unor cursuri sau stagii de practică sau specializare, cu atât mai mult, cu cât nu a primit drepturile bănești prevăzute la pct. 1 B lit. b) din art. 5 al actului normativ sus-menționat, întrucât deplasările efectuate pentru care i-au fost imputate cheltuielile, nu au depășit 90 de zile.

Reclamanta a mai precizat că la momentul plecării nu i s-a pus în vedere să semneze vreun act adițional la contractul de muncă, înscris ce i-a fost solicitat abia la sfârșitul lunii martie 2001.

În fond, după casare, prin sentința civilă nr. 1013 din 29 octombrie 2002, Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, a respins acțiunea ca nefondată.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut că ordinele de imputare sunt legale, deplasările efectuate de reclamantă în străinătate intrând sub incidența H.G. nr. 518/1995.

Potrivit acestui act normativ, personalul trimis în străinătate primește drepturi bănești, condiționat de semnarea unui act adițional la contractul de muncă, prin care se obligă ca, după întoarcerea în țară, să lucreze o perioadă de timp în cadrul unității trimițătoare.

Deși s-a deplasat în Franța și Germania pentru a participa la acele ateliere de lucru ce aveau caracter de schimb experiență și documentare, reclamanta nu a semnat actul adițional, dându-și demisia în martie 2001.

Instanța a mai reținut că prin emiterea celor două ordine, s-a acoperit prejudiciul creat pârâtului, prin imputarea sumelor reprezentând cota-parte aferentă perioadei nelucrate, ca urmare a demisiei reclamantei, care nu a făcut dovada dreptului său recunoscut de lege, vătămat prin actele administrative contestate.

Împotriva sentinței a declarat recurs reclamanta M.L., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Astfel, reclamanta a reiterat motivele din acțiune, învederând că nu-i sunt aplicabile dispozițiile H.G. nr. 518/1995, întrucât, pe de o parte ateliere de lucru la care a participat în străinătate nu au avut caracterul unor cursuri de perfecționare, iar pe de altă parte deplasările efectuate pentru care i-au fost imputate cheltuielile, nu au depășit 90 de zile calendaristice.

Reclamanta a mai arătat că de-abia la sfârșitul lunii martie 2001, în urma controlului efectuat de Curtea de Conturi i s-a cerut, retroactiv, să semneze actul adițional la contractul de muncă și numai pentru deplasările din anul 1999, neîncheierea acestor înscrisuri datorându-se culpei pârâtului.

Examinând cauza în raport de motivele invocate și având în vedere prevederile art. 3041 C. proc. civ., Curtea va constata că recursul este întemeiat, urmând a fi admis și a se dispune casarea sentinței și admiterea acțiunii, în sensul anulării ordinelor contestate.

Referitor la aplicabilitatea în cauză a dispozițiilor H.G. nr. 518/1995, această problemă a fost tranșată prin decizia nr.1 535 din 19 aprilie 2002 a Curții Supreme de Justiție, prin care s-a casat sentința pronunțată la primul fond, cu trimitere spre rejudecare.

Întrucât, potrivit art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în caz de casare hotărârile instanței de recurs asupra problemelor dezlegate sunt obligatorii pentru judecătorii fondului, se constată că prin sentința atacată s-a reținut în mod justificat incidența în cauză a H.G. nr. 518/1995.

Prin aceiași decizie de casare s-a stabilit necesitatea administrării și a altor probe, pentru a se verifica în ce măsură sunt îndeplinite și cerințele art. 5 alin. (2) și (3) din actul normativ sus-menționat, respectiv sub aspectul încheierii actului adițional și al duratei deplasărilor reclamantei în străinătate.

Deși potrivit H.G. nr. 518/1995 era necesară la plecarea reclamantei în străinătate încheierea actului adițional la contractul de muncă, în care să se prevadă obligația de a lucra, la întoarcerea în țară, o perioadă de cel puțin 5 ani în cadrul instituției, iar în caz contrar să fie restituită contravaloarea cheltuielilor de deplasare, acest lucru nu a avut loc.

Din probele administrate în cauză a rezultat că reclamanta a fost plecată în străinătate în intervalele 15 – 23 noiembrie 1998, 3 aprilie – 24 aprilie 1999, 5 – 12 iulie 1999 și 23 – 29 ianuarie 2000, fără a i se cere semnarea vreunui act adițional la contractul de muncă.

Susținerea reclamantei, în sensul că i s-a cerut retroactiv semnarea actului adițional, chiar după ce și-a dat demisia din funcție la 9 martie 2001, este confirmată de probele administrate în cauză.

În consecință, nu-i poate fi imputat reclamantei refuzul încheierii actului adițional pentru a fi obligată la plata contravalorii cheltuielilor de deplasare, ca o sancțiune a nerespectării clauzelor acelui înscris.

A mai rezultat din actele cauzei și faptul că drepturile bănești primite de reclamantă, nu au fost din cele prevăzute de art. 5 pct. 1 B lit. b) din H.G. nr. 518/1995, întrucât deplasările în străinătate, chiar totalizate pe anii 1998, 1999 și 2000, au fost de numai 56 zile, deci sub limita de 90 zile calendaristice prevăzute de textul sus-menționat.

În raport de cele expuse, ordinele de imputare fiind emise de pârât cu nerespectarea legii, Curtea, admițând recursul, va casa sentința, va admite acțiunea și va dispune anularea actelor administrative contestate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de M.L., împotriva sentinței civile nr. 1013 din 29 octombrie 2002 a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ.

Casează sentința atacată și, pe fond, admite acțiunea formulată de reclamanta M.L.

Anulează Ordinele nr. 163 din 26 martie 2001 și nr. 175 din 26 martie 2001 emise de Ministerul Muncii și Solidarității Sociale.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 septembrie 2003.