Enforceability of contractual late penalties after automatic termination of agricultural land concession

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr. 13370 din 7 decembrie 2004, Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta A.D.S. în contradictor cu pârâtul P.O. și, în consecință:

- a constatat rezilierea de drept a contractului de concesiune nr. 86 din 19 decembrie 2000 astfel cum a fost modificat prin actul adițional nr. 1 din 6 februarie 2003;

- a obligat pârâtul la plata sumei de 908.367.803 lei reprezentând redevență neachitată până la 31 martie 2003, 440.200.742 lei penalități de întârziere calculate până la 31 martie 2003 și 397.148.311 lei TVA;

- a respins, ca neîntemeiate, cererile privind plata redevenței până la 25 noiembrie 2003 și plata penalităților de întârziere până la data stingerii debitului.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că părțile, reclamanta în calitate de concedent și pârâta în calitate de concesionar au încheiat, la data de 19 decembrie 2000, contractul de concesiune nr. 86 având ca obiect teren agricol în suprafață de 4.257 ha situat în perimetrul localității Borcea Județul Călărași, ce a fost modificat prin actul adițional nr. 1 din 6 februarie 2003 sub aspectul suprafeței concesionate, care a fost redusă la 2.505,94 ha teren arabil, al cuantumului redevenței la care, după data de 1 iunie 2002 se adaugă cota TVA legală și al cauzelor de încetare a contractului în sensul introducerii clauzei art. 8.1 conform căreia contractul se reziliază de plin drept la 31 martie 2003, fără nici o notificare prealabilă dacă concesionarul nu va achita până la această dată redevența datorată recalculată conform prevederilor actului adițional.

Față de neîndeplinirea obligației de plată a redevenței datorate la data de 31 martie 2003, tribunalul a constatat intervenită rezilierea de drept a contractului de concesiune cu această dată urmare operării pactului comisoriu de ultim grad introdus prin actul adițional.

Pârâta a fost obligată, la plata redevenței datorată până la data rezilierii în sumă de 908.367.803 lei, la penalități de întârziere calculate conform dispozițiilor aplicabile în materia creanțelor bugetare și la TVA în sumă de 397.148.311 lei.

Tribunalul a respins, ca neîntemeiată, cererea privind obligarea la plata daunelor interese constând în redevență și penalități pentru perioada ulterioară rezilierii în raport de prevederile art. 8.1. lit. 6) din contract precum și cererea privind obligarea pârâtului la plata penalităților de întârziere întemeiată de art. 5.4 din contract întrucât clauza pe care o conține nu este operantă după momentul rezilierii contractului.

Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, prin decizia nr. 362 din 7 iunie 2006, a admis apelul declarat de reclamanta A.D.S. împotriva sentinței pe care a schimbat-o în parte în sensul obligării pârâtei la plata sumelor de 507.415 lei redevență restantă și 90.457 lei TVA, fiind menținute în rest dispozițiile sale.

În considerentele deciziei instanța de apel a reținut că înscrierea în contract a unui pact comisoriu expres nu înlătură facultatea creditorului de a cere executarea contractului și de a nu ajunge la desființarea contractului. În speță, concedenta reclamantă a înțeles să se prevaleze de clauza contractuală privind pactul comisoriu, la data de 24 noiembrie 2003, când prin adresa nr. 2856 i-a notificat pârâtului rezilierea contractului de concesiune astfel că această dată marchează rezilierea de drept iar nu data de 31 martie 2003, cum greșit a reținut instanța de fond. Conform expertizei contabile depusă în apel redevențele restante sunt în sumă de 507.415 lei și 90.457 TVA.

În privința penalităților de întârziere s-a constatat că acestea, potrivit art. 5.4 din contract se calculează prin raportare la O.U.G. nr. 11/1996 privind executarea creanțelor bugetare, neputând fi reținut cuantumul stabilit de expertul contabil care le-a calculat până la data de 30 noiembrie 2005.

Penalitățile, avându-și temeiul în contract, ele nu pot fi acordate după încetarea contractului, 24 noiembrie 2003, astfel corect instanța de fond a respins cererea de acordare a penalităților până la achitarea debitului, a cărei soluție a fost menținută față de faptul că a rezultat un cuantum inferior celui de la fond, aplicând principiul non reformatio in peius.

În contra acestei decizii a declarat recurs reclamanta, A.D.S. pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., în a căror dezvoltare arată că:

- nerespectarea prevederilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., soluția de menținerea a sentinței sub aspectul penalităților nefiind motivată (304.7 C. proc. civ.);

- greșita soluționare a capătului de cerere privind penalitățile de întârziere de la data rezilierii contractului de concesiune și până la achitarea debitului, acestea fiind datorate atât ope legis cât și în baza contractului, fiind incidentă legislația fiscală, față de calitatea de instituție publică a reclamantei (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

- contrar art. 129 alin. (5) C. proc. civ. și art. 969 C. civ., instanța de apel a omologat un raport de expertiză ce conține un mod de calcul care vine în contradicție cu clauzele contractuale convenite (arz.304 pct. 9 C. proc. civ.).

Recursul nu este fondat.

1. Cu privire la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Susținerea recurentei, în sensul că decizia atacată nu a fost motivată sub aspectul criticii în apel a sentinței cu privire la capătul de cerere având ca obiect penalitățile solicitate după încetarea contractului prin rezilierea de drept, nu poate fi primită. Instanța de apel a motivat, pagina 4 a deciziei, menținerea sentinței tribunalului sub acest aspect, arătând că, dată fiind încetarea contractului, implicit a clauzei penale pe care o conținea, nu mai exista suport convențional pentru solicitarea penalităților de întârziere ulterior acestui moment, însușindu-și deci, motivarea hotărârii instanței de fond.

2. Cu privire la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

1. Capătul de cerere privind penalitățile de întârziere solicitate pentru perioada de după încetarea contractului prin rezilierea de drept și până la achitarea debitului a fost corect soluționat de instanțe, cu respectarea prevederilor art. 969 C. civ.

Părțile au convenit prin clauza inserată la art. 5.4 din contractul în speță penalități de întârziere în cuantumul stabilit de O.U.G. nr. 11/1996 pentru neexecutarea creanțelor bugetare.

Suportul convențional al acordării penalităților de întârziere nemaiexistând ca urmare a rezilierii de drept a contractului de concesiune, cererea cu privire la acordarea lor ulterior acestui moment, în mod corect a fost respinsă de instanțe în raport de prevederile art. 969 C. civ.

Cât privește susținerea recurentei în sensul că penalitățile sunt datorate și în temeiul legii speciale față de caracterul reclamantei de instituție publică, veniturile colectate fiind și ele publice, se reține netemeinicia ei. Aceasta deoarece, obligația de plată a redevenției este o obligație contractuală iar nu o obligație bugetară, intimatul pârât neavând calitatea de debitor bugetar în sensul legislației fiscale astfel încât aceasta să-i fie aplicabilă. Faptul că, în contractul încheiat, pentru determinarea cuantumului penalităților de întârziere părțile s-au raportat la O.U.G. nr. 11/1996 nu transformă natura convențională a obligației de plată a penalităților în obligație legală cum greșit susține recurenta.

2. Prin omologarea raportului de expertiză judecătorii din apel nu au încălcat prevederile art. 129 alin. (5) C. proc. civ., aprecierea cu privire la concordanța dintre constatările expertului și clauzele contractuale sub aspectul cuantumului sumelor datorate fiind la aprecierea lor, în raport de aceleași prevederi legale invocate.

Așa fiind, Înalta Curte de Casație și Justiție, va respinge recursul declarat ca nefondat, menținând ca legală decizia atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A.D.S. București, împotriva deciziei nr. 362 din 7 iunie

2006 a Curții de Apel București, Secția a VI-a comercială.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 martie 2007.