Pension rights denied as evidence fails to show Romanian state persecution during 1940–45 regime
Romania (RO)
Legislator summary
AI generatedThe High Court of Cassation and Justice (Administrative and Fiscal Litigation Section) admitted the appeal filed by the County Pension House, quashed the first-instance judgment, and on the merits dismissed the claimant's action, thereby reversing the lower court's ruling that had annulled the pension authority's decision and recognized the claimant as a beneficiary under Law No. 189/2000 for the period 18 September 1944 – 6 March 1945. The dispute concerned a Romanian citizen of Hungarian ethnicity who sought recognition of rights for ethnic persecution (being forced to flee her domicile due to alleged persecution by Romanian authorities). The Court held that under Article 1(c) of Law No. 189/2000 and Article 4 of Government Decision No. 127/2002, eligibility requires proof of ethnic persecution during the specified regime period (6 September 1940 – 6 March 1945), which may be established through official documents or witness statements; however, the evidence was contradictory—one witness’s authenticated statement conflicted with her later in-court testimony regarding the duration of refuge and the cause of departure (local community incidents rather than state-led persecution)—and, given the notorious historical fact that Northern Transylvania was under Hungarian administration from September 1940 to August 1944, the claimant failed to prove that Romanian authorities inflicted the alleged ethnic persecution, rendering the lower court’s decision unfounded.
Legislator headnote
AI generatedart. 1 lit. c) din Legea nr. 189/2000, art. 312 C. proc. civ, Art. 314 C. proc. civ; Pension rights denied as evidence fails to show Romanian state persecution during 1940–45 regime: 189/2000 for the period 18 September 1944 – 6 March 1945. The dispute concerned a Romanian citizen of Hungarian ethnicity who sought recognition of rights for ethnic persecution (being forced to flee her domicile due to alleged persecution by Romanian authorities). The Court held that under Article 1(c) of Law No. 189/2000 and Article 4 of Government Decision No. 127/2002, eligibility requires proof of ethnic persecution during the specified regime period (6 September 1940 – 6 March 1945), which may be established through official documents or witness statements; however, the evidence was contradictory—one witness’s authenticated statement conflicted with her later in-court testimony regarding the duration of refuge and the cause of departure (local community incidents rather than state-led persecution)—and, given the notorious historical fact that Northern Transylvania was under Hungarian administration from September 1940 to August 1944, the claimant failed to prove that Romanian authorities inflicted the alleged ethnic persecution, rendering the lower court’s decision unfounded.
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedRelated Decisions
AI generatedKey legal questions extracted by Legislator
AI generatedUsed to admit the recourse and quash the appealed decision.
Used together with Art. 314 to admit the recourse and, on the merits, reject the action.
Full text
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată la Curtea de Apel Brașov, la data de 20 ianuarie 2006, reclamanta B.R. a solicitat, în contradictoriu cu Casa Județeană de Pensii Brașov, anularea hotărârii nr. 4460 din 9 decembrie 2005, emisă de pârâtă și recunoașterea calității de beneficiară a Legii nr. 189/2000.
Curtea de Apel Brașov, secția de contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 78/F din 27 martie 2006, a admis acțiunea, a anulat hotărârea contestată și a obligat pârâta să emită o nouă hotărâre, prin care să-i recunoască reclamantei, beneficiul drepturilor solicitate pentru perioada 18 septembrie 1944 - 6 martie 1945, cu acordarea drepturilor bănești de la data de 1 noiembrie 2005.
Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut că reclamanta, cetățean român de etnie maghiară, a fost obligată să se refugieze din localitatea Lunca Ozun, în localitățile Sânzieni, Cernatu de Jos și Ozun, județul Covasna, ca urmare a persecuției etnice suferite din partea autorităților, astfel cum a dovedit cu declarațiile autentificate ale martorilor J.G. și K.I., aceasta din urmă fiind audiată și în fața instanței. S-a făcut și mențiunea că persecuțiile exercitate au constat în injurii, bătăi și incendierea casei, familia reclamantei fiind singura de naționalitate maghiară din satul Lunca Ozun.
Împotriva acestei sentințe, în termen legal a declarat recurs, pârâta Casa Județeană de Pensii Brașov, susținând că hotărârea instanței de fond a fost dată cu aplicarea greșită a legii, întrucât dispozițiile legale se referă la persoane persecutate etnic de către regimurile instaurate în România, iar în speță, rezultă din declarațiile de martori aflate la dosar, că plecarea intimatei-reclamante împreună cu familia, din localitatea de domiciliu, s-a datorat presiunilor exercitate de membrii comunității locale.
S-a mai susținut de către recurentă, că localitatea de domiciliu a intimatei, comuna Lunca Ozunului, se afla, după Dictatul de la Viena, pe teritoriul ocupat de administrația maghiară, motiv pentru care nu poate fi primită susținerea intimatei, cu privire la persecuția etnică suferită.
Recursul este fondat și urmează a fi admis.
Potrivit dispozițiilor art. 1 lit. c) din Legea nr. 189/2000 beneficiază de prevederile acestei legi, persoana, cetățean român, care, în perioada regimurilor instaurate în România cu începere de la 6 septembrie 1940, până la 6 martie 1945, a avut de suferit persecuții din motive etnice fiind strămutată, refugiată sau expulzată în altă localitate decât cea de domiciliu.
Dovada acestor împrejurări se poate face conform art. 4 din H.G. nr. 127/2002, cu înscrisuri oficiale sau, în lipsa acestora cu declarații de martori.
Intimata-reclamantă a depus în probațiune declarația autentificată a martorilor J.G. și K.I., ale căror afirmații referitoare la perioada refugiului și a rolului autorităților române în exercitarea persecuției etnice ce a determinat plecarea intimatei și a familiei sale din localitatea de domiciliu, sunt în contradicție cu susținerile făcute, ulterior, cu ocazia audierii în instanță, de către martora K.I. care a indicat o altă perioadă de refugiu, mult mai scurtă și a susținut că plecarea intimatei s-a datorat incidentelor cu comunitatea românească din sat.
Coroborând aceste declarații contradictorii, cu faptul istoric de notorietate că Ardealul de Nord a fost ocupat de administrația maghiară în septembrie 1940 și a fost retrocedat în august 1944, rezultă că instanța de fond nu a avut temei să admită acțiunea reclamantei, probele administrate în cauză nefiind concludente.
Față de aceste considerente Curtea, în baza dispozițiilor art. 314, raportate art. 312 C. proc. civ., admite recursul declarat în cauză, casează sentința atacată și pe fond, respinge acțiunea reclamantei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de Casa Județeană de Pensii Brașov împotriva sentinței civile nr. 78/F din 27 martie 2006 a Curții de Apel Brașov, secția de contencios administrativ și fiscal.
Casează sentința atacată și pe fond, respinge acțiunea formulată de B.R.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 noiembrie 2006.