Extension of temporary residence rights: compliance with O.U.G. 194/2002 conditions and mandatory issuance of departure order upon rejection

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 263/2006, Curtea de Apel București a respins recursul declarat de pârâta Autoritatea pentru Străini din cadrul Ministerului Administrației și Internelor împotriva sentinței civile nr. 269 din 8 februarie 2006.

Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut că reclamantul face parte din categoria celor exceptați de la obligativitatea obținerii vizei de lungă ședere și posedă document valabil de trecere a frontierei.

De asemenea, face dovada deținerii legale a spațiului de locuit, astfel încât precizează instanța de fond, reclamantul îndeplinește toate condițiile prevăzute de art. 50 din O.U.G. nr. 194/2002.

Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs, pârâta Autoritatea pentru Străini din cadrul Ministerului Administrației și Internelor, criticând-o ca nelegală și netemeinică, întrucât prima instanță a interpretat greșit probele administrate și dispozițiile O.U.G. nr. 134/2002, cu modificările și completările ulterioare. Se invocă, de asemenea, încălcarea prevederilor art. 68 din O.U.G. nr. 194/2002, apreciindu-se că în mod greșit, curtea de apel a concluzionat că reclamantul îndeplinea toate condițiile referitoare la prelungirea dreptului de ședere în România, din moment ce nu avea permis de muncă valabil.

Recursul este nefondat și va fi respins pentru următoarele considerente.

Examinând actele și lucrările dosarului, cât și cererea de recurs, sub imperiul dispozițiilor art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Intimatului-reclamant i-a fost respinsă cererea pentru prelungirea dreptului de ședere temporară în România, de către recurentă, pe motiv că nu îndeplinește condițiile prevăzute de art. 68 din O.U.G. 194/2002, fapt care reiese din adresa anexată la dosar.

Din dispozițiile prevăzute de art. 52 din O.U.G. 194/2002 reiese fără posibilitate de tăgadă faptul că autoritatea administrativă trebuia să-i comunice imediat decizia prin care i-a fost respinsă cererea, printr-o dispoziție de părăsire a teritoriului, obligație pe care aceasta nu și-a îndeplinit-o.

Din actele depuse rezultă, de asemenea, că intimatul îndeplinea la momentul solicitării, toate condițiile prevăzute de art. 50 din O.U.G. nr. 194/2002, având documente valabile de trecere a frontierei, mijloace corespunzătoare de întreținere, nefăcând parte din categoria străinilor față de care s-ar fi luat măsura interzicerii intrării în țară.

Tot din actele depuse ca probatoriu, străinul face și dovada că deține în mod egal un spațiu de locuit, astfel încât dispozițiile O.U.G. 194/2002, prevăzute de art. 50 și 68, nu sunt cu nimic încălcate.

Instanța de fond a respectat întru-totul dispozițiile în materie, dându-i posibilitatea intimatului-reclamant la un proces echitabil, astfel cum prevăd dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, pronunțând, astfel, o hotărâre prin care se consfințește un just echilibru între apărarea intereselor generale ale societății și respectarea drepturilor individuale.

Așa fiind, Înalta Curte de Casație și Justiție precizează că sentința atacată este legală și temeinică, motiv pentru care va respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă Autoritatea pentru Străini din cadrul Ministerului Administrației și Internelor, ca nefondat, conform art. 312 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta Autoritatea pentru Străini din cadrul Ministerului Administrației și Internelor împotriva sentinței civile nr. 269 din 8 februarie 2006 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 octombrie 2006.