Ethnic persecution refugee status: insufficiency of hearsay testimonial evidence to prove compelled relocation

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la Curtea de Apel Alba Iulia, reclamanta M.E. a solicitat, în contradictoriu cu Casa Județeană de Pensii Sibiu, anularea hotărârii nr. 2084 din 17 ianuarie 2006, emisă de pârâtă, obligarea acesteia să-i recunoască și să-i acorde drepturile prevăzute de Legea nr. 189/2000.

În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că în luna octombrie 1940, din motive etnice, a fost nevoită să se refugieze împreună cu mama sa, din județul Cluj, în județul Sibiu.

În susținerea acțiunii, reclamanta a depus declarațiile autentificate ale unor martori, din care rezultă că aceștia cunosc situația reclamantei, dar din spusele acesteia.

Pârâta, prin întâmpinare, a solicitat respingerea acțiunii.

Prin sentința civilă nr. 52 din 10 martie 2006, Curtea de Apel Alba Iulia, secția comercială și de contencios administrativ, a respins acțiunea formulată de reclamantă, ca nefondată.

Pentru a adopta această soluție, instanța de fond a reținut, în esență, că reclamanta nu a prezentat alte probe din care să rezulte cu certitudine faptul că părinții săi au locuit pe raza orașului Cluj și că în toamna anului 1940, din motive etnice, s-au refugiat în orașul Sibiu.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs, reclamanta, pentru nelegalitate și netemeinicie, pe motiv că dovada refugiului a făcut-o cu declarațiile martorilor, din care rezultă că în anul 1940, a suferit persecuții din motive etnice din partea ocupației austro-ungare, care a obligat-o să părăsească, împreună cu părinții, localitatea de domiciliu, refugiindu-se din orașul Cluj, în orașul Sibiu.

În motivarea recursului a mai arătat că nu a fost cu putință să prezinte actele oficiale, solicitate de pârâtă, întrucât avea 3 ani la data refugiului, iar părinții săi au decedat și nu au lăsat vreun act în acest sens.

Examinând cauza și sentința atacată, Curtea constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 1 din O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, beneficiază de prevederile acestui act normativ, persoana, cetățean român, care, în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940, până la 6 martie 1945, a suferit persecuții etnice, aflându-se în una dintre cele 6 situații expres prevăzute de lege.

Prin persoana care a fost strămutată, expulzată sau refugiată în altă localitate, se înțelege persoana care a fost mutată sau care a fost obligată să-și schimbe domiciliul în altă localitate, din motive etnice.

Legiuitorul a urmărit să acorde drepturi compensatorii, tuturor persoanelor care au fost victimele și/sau au avut de suferit ca urmare a persecuțiilor etnice.

Totodată, potrivit art. 6 din O.G. nr. 105/1999 și art. 4 din Normele pentru aplicarea prevederilor acestui act normativ, aprobate prin H.G. nr. 127/2002, dovada încadrării în situațiile prevăzute la art. 1 din ordonanță se poate face cu acte oficiale eliberate de organele competente, iar în cazul în care aceasta nu este posibil, prin orice mijloc de probă prevăzut de lege.

Recurenta a încercat să-și dovedească calitatea de persoană refugiată prin intermediul probei testimoniale cu martori.

În scopul evitării eventualelor abuzuri în stabilirea calității de persecutat din motive etnice, este necesar ca cel puțin unul dintre martori să dovedească cu acte că s-a aflat în aceeași situație cu reclamantul.

Or, simplele declarații ale martorilor, din care rezultă că aceștia cunosc situația recurentei doar din spusele acesteia, nu pot fi luate în considerare, mai ales că niciunul dintre aceștia nu a probat afirmațiile cu acte oficiale.

Simpla mutare a recurentei, dintr-o localitate, în alta, nu poate fi considerată refugiu cauzat de persecuții etnice.

Așa fiind, cum recurenta-reclamantă nu a făcut dovada în nici un fel că ar fi fost refugiată și că acest lucru ar fi fost consecința unor persecuții din motive etnice, în mod corect, instanța de fond a dispus respingerea acțiunii, ca nefondată.

În consecință, pentru considerentele arătate și în conformitate cu art. 312 C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat, menținându-se sentința atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de M.E., împotriva sentinței civile nr. 52 din 10 martie 2006 a Curții de Apel Alba Iulia, secția comercială și de contencios administrativ, ca nefondat.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 octombrie 2006.