Scope of 90% rental income tax sanction under Law 133/1999: applicability limited to assets where SME access was obstructed

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 344 din 22 noiembrie 2005, Curtea de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios administrativ, a admis acțiunea formulată de reclamanta SC U.C.M. SA Reșița formulată în contradictoriu cu pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală și Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Caraș Severin și a anulat pct. 4 din decizia nr. 379 din 26 noiembrie 2004, emisă de Agenția Națională de Administrare Fiscală și procesul-verbal nr. 1337 din 14 mai 2005, întocmit de Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Caraș Severin privind obligarea reclamantei la plata sumei totale de 2.897.313.633 lei (ROL), reprezentând impozit pe venitul din chirii, conform art. 38 alin. (5) din Legea nr. 133/1999, dobânzi și penalități de întârziere aferente.

În motivarea sentinței civile pronunțate, curtea de apel a reținut, că prin cererea sa de chemare în judecată, SC U.C.M. SA Reșița a contestat procesul-verbal nr. 1337 din 14 mai 2005, întocmit de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Caraș Severin și pct. 4 din decizia nr. 379 din 26 noiembrie 2004, emisă de Agenția Națională de Administrare Fiscală, prin care i-a fost respinsă contestația împotriva procesului-verbal în privința sumei de 2.897.313.633 lei (ROL) reprezentând obligații bugetare, sumă compusă din 1.427.962.703 lei (ROL) - impozit pe venitul din chirii, 1.292.823.301 lei (ROL) - dobânzi și 176.527.629 lei (ROL) - penalități de întârziere.

În raport cu prevederile art. 38 alin. (5) din Legea nr. 133/1999 (acest act normativ a fost abrogat de Legea nr. 346/2004) privind stimularea întreprinzătorilor privați pentru înființarea și dezvoltarea întreprinderilor mici și mijlocii, organele fiscale au stabilit, prin procesul-verbal contestat, că societatea avea obligația să impoziteze cu 90% veniturile obținute în baza contractelor de închiriere încheiate în anul 2000 (15 contracte), în anul 2001 (17 contracte), în anul 2002 (10 contracte) și în anul 2003 (7 contracte), în condițiile în care în perioada ianuarie 2000 - noiembrie 2003 avea capital de stat.

Contestația reclamantei împotriva procesului-verbal a fost respinsă prin decizia nr. 379 din 26 noiembrie 2004, emisă de Agenția Națională de Administrare Fiscală, cu motivarea că textul art. 38 alin. (5) din Legea nr. 133/1999 nu prevede îndeplinirea altor condiții pentru impozitarea cu 90% a veniturilor astfel obținute.

Curtea de apel a reținut că organele fiscale au realizat o interpretare mecanică a prevederilor art. 38 alin. (5) din Legea nr. 133/1999, întrucât, potrivit interpretării sistematice a dispozițiilor întregului act normativ, impozitarea cu 90% a veniturilor astfel obținute devine aplicabilă numai în ipoteza în care societatea nu respectă obligația ce îi revine potrivit art. 12 alin. (2) din aceeași lege, de a înstrăina către sau de a asigura accesul prioritar al întreprinderilor mici și mijlocii la închirierea, concesionarea sau leasingul activelor disponibile, în termen de 90 de zile de la data depunerii cererilor de către persoanele interesate. Or, organele fiscale nu au făcut dovada faptului că ar fi fost formulate cereri în condițiile art. 12 pe care reclamanta să nu le fi onorat, împrejurare care ar fi atras cu titlu de sancțiune, impozitarea cu 90% a veniturilor obținute din contractele de închiriere încheiate de societate în intervalul 2000 - 2003.

A mai reținut instanța de fond că, astfel cum rezultă din expertiza financiară, în perioada supusă controlului, societatea a fost înregistrată ca plătitoare de impozit pe profit, în condițiile în care în profitul impozabil sunt incluse veniturile din orice sursă, inclusiv din chirii.

Împotriva sentinței civile nr. 344 din 22 noiembrie 2005 a declarat recurs, Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Caraș-Severin, în nume propriu, precum și în numele Ministerului Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În esență, prin motivele de recurs formulate, recurentul pârât a susținut că instanța a făcut în cauză o greșită aplicare a legii, întrucât actul normativ incident, respectiv Legea nr. 133/1999, prevede expres că impozitarea cu 90% se realizează asupra veniturilor obținute din chirii la societățile comerciale cu capital majoritar de stat, fără să facă referire și la alte condiții care trebuie îndeplinite în acest scop.

Așa fiind, recurentul-pârât apreciază că organele de control au calculat corect impozitul în sumă de 1.427.962.703 lei asupra veniturilor societății reclamante, obținute din închirierea spațiilor deținute, expertiza contabilă întocmită în cauză fiind, așadar, needificatoare și greșit omologată de către instanță.

Recursul este fondat, în limitele și în sensul celor în continuare prezentate.

Legea nr. 133/1999 privind stimularea întreprinzătorilor privați pentru înființarea și dezvoltarea întreprinderilor mici și mijlocii, cu modificările intervenite până la data de 1 iulie 2002, prevede în art. 38, inclus în cap. VI al legii, intitulat „Sancțiuni”, la alin. (5), că veniturile realizate în baza contractelor de concesionare, închiriere sau asociere în participațiune, pentru activele sau spațiile aparținând societăților comerciale sau companiilor naționale la care statul este acționar majoritar, se impozitează cu 90%.

Interpretarea instanței de fond, în sensul că organele de control au făcut o aplicare mecanică a legii, ignorând caracterul de sancțiune al normei aplicate, este numai parțial corectă, întrucât a condus la exonerarea societății de plata întregii sume stabilite prin actul de control, fiind, astfel, nesocotit chiar scopul legiuitorului urmărit prin dispoziția legală sus menționată.

Instanța de fond, deși a invocat raportul de expertiză contabilă întocmit în cauză, a înlăturat practic opiniile expertului, care a concluzionat, în raport cu situația activelor disponibile publicate, respectiv luând în considerare că numai pentru cele la care au fost primite cereri de cumpărare, se datorează impozitul sancțiune de 90%, că societatea reclamantă datora cu acest titlu, numai suma de 188.421.417 lei, din total reținut în actul de control.

Înalta Curte apreciază că această concluzie a expertului contabil este corectă și urmează a fi omologată, ea fiind susținută de prevederile cuprinse în art. 12 alin. (1) lit. e) și alin. (2) din același act normativ potrivit cu care societățile comerciale cu capital majoritar de stat sunt obligate ca în termen de 90 zile de la data depunerii cererilor de către persoanele interesate, să încheie contracte de vânzare - cumpărare.

Acest text trebuie interpretat și aplicat în corelare cu prevederile art. 38 din aceeași Lege nr. 133/1999, referitoare la sancțiunile prevăzute în caz de nerespectare a obligațiilor cuprinse în actul normativ.

Aceasta înseamnă că impozitul de 90% pentru veniturile din chirii, putea fi aplicat de organele de control numai ca sancțiune, potrivit legii pentru obstrucționarea de către reclamanta-intimată a accesului Întreprinderilor Mici și Mijlocii la activele sale disponibile, numai pentru veniturile realizate după expirarea unui termen de 90 zile de la data la care au fost primite solicitări de cumpărare de la Întreprinderile Mici și Mijlocii și numai pentru acele active disponibile pentru vânzare, publicate, care făceau obiectul contractelor de închiriere din care se realizau aceste venituri, astfel după cum a reținut și expertul contabil.

Din această perspectivă și în raport cu scopul Legii nr. 133/1999 înserat în chiar art. 1, respectiv acela de stimulare a înființării și dezvoltării întreprinderilor mici și mijlocii, reclamanta-intimată, încadrată deja ca plătitoare de impozit pe profit pe perioada verificată potrivit O.G. nr. 70/1994 sau Legii nr. 414/2002 și având înregistrat în contabilitatea proprie impozitul pe profit datorat, Înalta Curte reține în acord cu concluziile și calculele raportului de expertiză efectuat în cauză că suma real datorată cu titlu de sancțiune, constând în impozit de 90% la veniturile realizate din chirii era de 188.421.417 ROL (a se vedea Anexa nr. 3 la raportul de expertiză).

În raport cu cele sus menționate Înalta Curte va admite recursul de față, în baza art. 312 C. proc. civ., în limitele și pe baza aplicării prevederilor incidente în sensul menționat, urmând a se modifica sentința instanței de fond și a se admite numai în parte acțiunea reclamantei-intimate. În fond, se va dispune menținerea pct. 4 din decizia nr. 379 din 26 noiembrie 2004, emisă de recurenta-pârâtă, pentru suma de 188.421.417 lei vechi (18.842,14 RON).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Caraș Severin, în nume propriu, precum și în numele Ministerului Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală, împotriva sentinței civile nr. 344 din 22 noiembrie 2005 a Curții de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios administrativ.

Modifică sentința atacată, în sensul că admite în parte acțiunea reclamantei SC U.C.M. SA Reșița și, în fond, dispune menținerea pct. 4 din decizia nr. 379 din 26 noiembrie 2004, emisă de pârâta-recurentă Agenția Națională de Administrare Fiscală, pentru suma de 188.421.417 ROL(18.842,14 RON), în loc de 2.897.313.633 ROL, reprezentând impozit pe venitul din chirii conform art. 38 alin. (5) din Legea nr. 133/1999.

Menține celelalte dispoziții ale sentinței atacate.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 noiembrie 2006.