Proof of ethnic persecution for wartime pensions: sufficiency of official refugee certificate versus later witness declarations

Asupra recursului de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr. 101 din 19 mai 2006, Curtea de Apel Oradea, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, a respins excepția tardivității introducerii acțiunii, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea introdusă de C.R.

Cu privire la excepția de tardivitate, instanța de fond a stabilit că aceasta este neîntemeiată, întrucât pârâta nu a făcut dovada tardivității introducerii acțiunii de către reclamantă, prin borderoul depus în instanță făcându-se dovada că a fost depusă la poștă la data de 25 iulie 2003 o recomandată către reclamanta C.R., dar nu și împrejurarea că acea recomandată reprezenta comunicarea hotărârii nr. 4276/2003 emisă de pârâtă.

Cât privește fondul cauzei, instanța de fond a reținut că reclamanta nu a făcut dovada refugiului său din motive de persecuție etnică pentru perioada 6 septembrie 1940 - 6 martie 1945 și că din înscrisurile depuse la dosarul cauzei a stabilit că, în mod corect, Casa de Pensii Satu Mare a acordat drepturile corespunzătoare dispozițiilor art. 1 lit. c) din Legea nr. 189/2000, pentru perioada 11 mai 1942 - 6 martie 1945.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs, reclamanta C.R., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În motivare, recurenta a arătat că i-a fost strămutat domiciliul din comuna Orțâța, județul Sălaj, în municipiul Brașov, în anul 1940, însă documentele justificative de stabilire a calității de refugiată din motive de persecuție etnică i-au fost întocmite mult mai târziu.

A mai arătat recurenta, că nu este relevant faptul că unul din martori este chiar fratele său, întrucât textul de lege prevede că martorul trebuie să se fi aflat în aceeași situație cu solicitantul și că acesta este cel mai îndreptățit să cunoască situația strămutării.

Prin cererea depusă la data de 2 august 2006, la Înalta Curte de Casație și Justiție, recurenta a solicitat obligarea pârâtei Casa Județeană de Pensii Satu Mare, la plata sumei de 10.000 RON, reprezentând daune morale și materiale.

Analizând sentința atacată, în raport cu motivele de recurs formulate, cu probele administrate în cauză, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, se constată că recursul este nefondat, pentru considerentele următoare:

Conform art. 1 lit. c) din O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările ulterioare, beneficiază de prevederile ordonanței, persoana, cetățean român, care în perioada regimurilor instaurate între 6 septembrie 1940 și 6 martie 1945, a avut de suferit persecuții pe motive etnice, printre situațiile prevăzute de lege fiind și aceea a strămutării în altă localitate, decât cea de domiciliu.

Totodată, prin art. 61 din O.G. nr. 105/1999, așa cum a fost introdus prin Legea nr. 319/2002, se prevede că dovada situațiilor la care se referă ordonanța menționată se face cu acte oficiale eliberate de organele competente, iar în cazul în care aceasta nu este posibil, prin orice mijloc de probă prevăzut de lege.

Potrivit dispozițiilor art. 4 alin. (2) din H.G. nr. 127/2002, „în lipsa actelor oficiale, dovada persecuției etnice se poate face prin declarație cu martori”.

Din certificatul de refugiați eliberat în municipiul Brașov, la data de 1 noiembrie 1945, rezultă că recurenta, cu numele purtat anterior căsătoriei B.R., s-a născut în comuna Orțâța, județul Sălaj și că s-a refugiat din această localitate, în comuna Cornetu, la data de 11 mai 1942.

Curtea nu poate reține ca fondat motivul de recurs potrivit căruia trebuie luate în considerare declarațiile autentificate ale martorilor, atâta vreme cât la dosarul pricinii au fost administrate dovezi emise de către autorități competente și această împrejurare este prevăzută expres în textele actelor normative menționate anterior.

Analizând cererea recurentei depusă în fața instanței de recurs privind obligarea intimatei la plata sumei de 10.000 RON cu titlu de daune morale și materiale, către recurentă, în raport cu dispozițiile art. 3041 și 316, coroborat cu art. 294 alin. (1) C. proc. civ., Curtea reține că o astfel de cerere nu poate fi primită în această fază procesuală, neputându-se schimba obiectul cererii și nici introduce cereri noi, motiv pentru care o va respinge ca inadmisibilă.

Înalta Curte constată că instanța de fond a interpretat judicios prevederile legale aplicabile în materie, pronunțând o sentință legală și temeinică, apreciind corect materialul probator administrat în cauză, urmând ca în temeiul art. 312 alin (1) teza a II-a C. proc. civ., să respingă recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de C.R. împotriva sentinței civile nr. 101 din 19 mai 2006 a Curții de Apel Oradea, secția comercială, de contencios administrativ, ca nefondat.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 octombrie 2006.