Reparation claim under Law No. 10/2001: Procedural incompatibility of concurrent mandatory injunction for administrative decision and direct merits judgment for property restitution

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Reclamanții G.V.A.C. și G.A.S.Ș. au chemat în judecată Consiliul Local al municipiului Buzău, Municipiul Buzău prin primar și Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001, solicitând Tribunalului Buzău, secția civilă, instanță pe rolul căreia cauza a fost înregistrată sub nr. 211/2006, obligarea pârâților să se pronunțe prin decizie/dispoziție asupra notificărilor formulate pentru restituirea bunurilor preluate abuziv în perioada 1945-1989, precum și judecarea pe fond a cererii de restituire sau prin echivalent a imobilelor ce au aparținut autorilor, G.D. și G.P.

În motivarea cererii, reclamanții au arătat că deși au formulat notificările în luna iulie 2001, singurele acte întocmite de Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001 au fost două procese-verbale, nefiind emise dispoziții conform legii, astfel că au fost nevoiți să formuleze acțiunea în justiție.

Tribunalul, prin sentința civilă nr. 217 din 1 martie 2006, a admis în parte acțiunea, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Buzău prin primar pe care l-a obligat să emită „decizii” conform art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 privind cererile de restituire formulate de reclamanți prin notificările nr. 395/2001 și 394/2001, a respins ca prematur capătul de cerere privind restituirea în natură și a respins acțiunea față de ceilalți doi pârâți pentru lipsa calității procesuale pasive.

Instanța a reținut că unitatea deținătoare nu a respectat dispozițiile art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în sensul că nu a emis o „decizie” motivată în termen de 60 de zile de la data înregistrării notificării.

Referitor la capătul doi de cerere s-a apreciat că unitatea deținătoare are obligația să se pronunțe mai întâi cu privire la modul de soluționare a notificării, iar în caz de refuz pe calea obligației de a face să fie obligată de instanță, urmând ca după emiterea deciziei sau a dispoziției instanța să verifice la cererea părții interesate legalitatea măsurii dispuse.

Sentința a rămas definitivă, prin respingerea ca nefondat a apelului declarat de reclamanți, potrivit deciziei nr. 431 din 12 decembrie 2006, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția civilă, în dosarul nr. 3846/2006. Motivul de apel privind respingerea capătului doi de cerere a fost înlăturat, cu motivarea că instanțele de judecată sunt ținute în soluționarea cauzei de parcurgerea procedurilor administrative și că în mod corect instanța fondului a respins acest capăt de cerere, întrucât unitatea deținătoare nu a emis încă o „decizie” motivată din care să rezulte nemulțumirea contestatorului.

Împotriva deciziei instanței de apel au declarat recurs apelanții-reclamanți, criticând-o ca fiind nelegală, cu motivarea că prin modul în care a argumentat soluția de respingere a apelului, instanța a refuzat să judece lăsând la discreția organelor administrative emiterea deciziei sau dispoziției, contrar practicii instanței supreme.

Se arată că au fost administrate probele necesare pentru soluționarea pe fond a cererilor restituire, că nu au primit nici un răspuns la notificări după 5 ani de la depunere și că prin hotărârile pronunțate, le-au fost încălcate drepturile recunoscute de Legea nr. 10/2001, modificate prin Legea nr. 247/2005, de art. 1 alin. (1) din Protocolul adițional al Convenției europene pentru drepturile omului și de art. 6 paragraf 1 din Convenție.

Recursul este nefondat, pentru următoarele considerente care vor suplini motivarea hotărârilor pronunțate de instanțele anterioare.

Este adevărat că refuzul persoanei juridice notificate de a soluționa cererea privind măsurile reparatorii nu poate fi apreciat ca un impediment legal pentru titularii notificărilor de a se adresa instanței de judecată în vederea valorificării drepturilor recunoscute de legea specială de reparație, sub pretextul inadmisibilității (prematurității), o asemenea interpretare contravenind spiritului legii analizate și principiului liberului acces la justiție consacrat de art. 21 din Constituție și de art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului.

Cu toate acestea soluția preconizată de recurenți, în sensul soluționării pe fond și al admiterii și a celui de-al doilea capăt de cerere, nu este posibil din considerente de ordin procedural determinate de modul în care reclamanții au înțeles să redacteze acțiunea.

Procesul civil este guvernat de principiul disponibilității, potrivit căruia obiectul cererii de chemare în judecată este stabilit de titularul cererii, conform dispozițiilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ., instanțele având obligația să hotărască numai în limitele determinate de parte.

Prin cererea introductivă, care nu a fost precizată sau modificată în primă instanță în condițiile prevăzute de art. 132 C. proc. civ., reclamanții au solicitat în primul rând, în mod expres „obligarea pârâtelor să se pronunțe prin decizie (sau dispoziție) asupra notificărilor formulate de noi privind bunurile preluate abuziv în perioada 1945-1989” precizând în termeni clari că este vorba de o „obligație de a face” și, în al doilea rând judecarea pe fond a cererii de restituire în natură sau prin echivalent.

În finalul cererii au solicitat, de asemenea, obligarea persoanei notificate să se pronunțe asupra notificărilor, cu mențiunea: „și, în funcție de răspunsurile acestora, instanța să dispună judecarea pe fond a cererii noastre (…)”.

Refuzul unității deținătoare de a soluționa notificarea în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001 dă posibilitatea persoanei îndreptățite să solicite în instanță fie obligarea acesteia la emiterea deciziei/dispoziției motivate, fie în mod direct verificarea și statuarea de către instanță asupra cererii de restituire, însă asemenea cereri nu pot fi formulate și soluționate simultan, în cadrul aceluiași proces, întrucât sunt ireconciliabile.

În condițiile în care, tribunalul a admis primul capăt de cerere și, în cadrul obligației de a face, a obligat unitatea administrativă notificată să se pronunțe prin dispoziție motivată asupra notificării, prin sentința pronunțată s-a dezinvestit, fiind inadmisibilă și ilogică solicitarea reclamanților ca instanța, după admiterea capătului principal de cerere întemeiat pe „obligația de a face” și dezinvestire, să rămână totuși cu procesul pe rol, așteptând ca pârâtul să se conformeze obligației dispuse prin hotărârea judecătorească și, în funcție de modul în care în viitor avea să fie soluționată notificarea, să dispună și pe fondul cererii de restituire.

În acest context, tocmai reclamanții, prin modul defectuos din punct de vedere procedural în care au înțeles să investească instanța cu cele două capete de cerere contradictorii, au creat premisa respingerii ca prematur a celui de-al doilea capăt de cerere.

Pentru considerentele prezentate care vor suplini motivarea deciziei atacate, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții G.V.A.C. și G.A.S.Ș. împotriva deciziei nr. 431 din 12 decembrie 2006 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 mai 2007.