Property restitution claim: first-instance jurisdiction for compelling holding entity to issue reasoned decision on non-response to Law No. 10/2001 notification

Asupra recursului de față;

Din actele și lucrările dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III a civilă, sub nr. 3321/3/2006, la data de 19 ianuarie 2006, reclamantul R.A. a solicitat în contradictoriu cu pârâta Primăria Municipiului București prin Primar General, ca prin hotărârea ce se va pronunța, să fie obligată aceasta la emiterea dispoziției motivate privind măsurile reparatorii în echivalent constând în despăgubiri pentru imobilul situat în București, în conformitate cu dispozițiile art. 32 alin. (1) și (2) rap. la dispozițiile art. 1 alin. (3) coroborat cu dispozițiile art. 11 alin. (4), (5) și (8) din Legea nr. 10/2001.

În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat în esență că a înaintat notificarea cu nr. 4629 din 5 iunie 2001 prin care a solicitat acordarea măsurilor reparatorii pentru imobilul mai sus menționat, la care a anexat toate actele doveditoare conform cerințelor Legii nr. 10/2001, însă, cu toate acestea până în prezent nu a primit nici un răspuns și nu s-a luat nici o măsură, în sensul de a fi invitat în a-și susține cererea, eventual cu solicitarea de completare a dosarului dacă ar fi fost cazul.

În drept au fost invocat dispozițiile Legii nr. 10/2001, precum și cele ale Legii nr. 247/2005.

Prin sentința civilă nr. 420 din 17 martie 2006 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, s- a admis în parte acțiunea formulată de reclamant și a fost obligată pârâta să emită o dispoziție motivată ca răspuns la solicitarea formulată de reclamant, conform Legii nr. 10/2001.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a avut în vedere următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 21 și art. 22 din Legea nr. 10/2001, lege ce instituie o procedură administrativă prealabilă și obligatorie pentru restituirea tuturor imobilelor ce fac obiectul acestui act normativ, persoana îndreptățită notifică în termenul legal persoana juridică deținătoare, solicitând astfel restituirea în natură a imobilului, iar actele doveditoare ale dreptului de proprietate, precum și în cazul moștenitorilor, cele care atestă această calitate, le putea pune ca anexă la notificare odată cu aceasta sau în termen de cel mult 18 luni de la data intrării în vigoare a acestei legi. De asemenea, potrivit art. 23 din lege, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, potrivit art. 22, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie, sau, după caz, prin dispoziție motivată asupra cererii de restituire în natură.

Conform art. 25 alin. (1) din aceeași lege, dacă restituirea în natură nu este aprobată sau nu este posibilă, după caz, deținătorul imobilului este obligat ca prin decizie sau după caz, prin dispoziție motivată, în termenul prevăzut de art. 23 alin. (1) să facă persoanei îndreptățite o ofertă de restituire prin echivalent, corespunzătoare valorii imobilului.

Reținând incidența dispozițiilor legale mai sus menționate instanța a constatat acțiunea reclamantului întemeiată, dispunându-se obligarea Primăriei Municipiului București să se pronunțe asupra cererii adresate pe cale de notificare.

Apelul declarat și motivat în termenul legal de către pârâta Primăria Municipiului București, împotriva sentinței civile nr. 420 din 17 martie 2006 pronunțată de Tribunalul București, secția a III a civilă, a fost admis, sentința apelată fiind anulată cu consecința trimiterii cauzei spre competentă soluționare Judecătoriei sectorului 5 București.

Instanța de apel a reținut că prezenta cauză a fost soluționată de Tribunalul București prin sentința civilă nr. 420 din 17 martie 2006 iar în speță, competența de soluționare a cauzei aparținea Judecătoriei sector 5, unde pârâtul își are sediul.

Pe de altă parte, s-a avut în vedere faptul că obiectul cererii îl constituie obligația de a face iar competența de soluționare a acestei cauze aparține, în primă instanță judecătoriei, potrivit dispozițiilor art. 1 coroborat cu dispozițiile art. 5 C. proc. civ.

Împotriva acestei decizii a declarat recursul de față reclamantul R.A., solicitând modificarea acesteia în sensul menținerii sentinței civile nr. 420 din 17 martie 2006 a Tribunalului București, instanța competentă de a judeca în fond cauza.

În susținerea recursului, întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., se arată că instanța de apel a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, schimbând natura și înțelesul neîndoielnic al acesteia și a pronunțat o hotărâre cu aplicarea greșită a legii.

În acest sens se arată că, instanța de apel în mod greșit a admis excepția necompetenței materiale a Tribunalului București, formulată de pârâtă, motivând că, în speță, obiectul cererii inițiale fiind obligația de a face competența de soluționare a cauzei ar reveni Judecătoriei sectorului 5, în circumscripția căreia se află sediul pârâtei.

Recursul este întemeiat, urmând a fi admis, în raport de cele ce urmează.

- potrivit art. 23 alin. (1) din Legea 10/2001, în termen de 60 zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, potrivit art. 22, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau, după caz, dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură;

- conform art. 24 alin. (1) din aceeași lege, dacă restituirea în natură nu este aprobată sau nu este posibilă, după caz, deținătorul imobilului este obligat să facă persoanei îndreptățite o ofertă de restituire prin echivalent, corespunzătoare valorii imobilului;

- Din prevederile legale mai sus citate rezultă că, indiferent dacă persoanei îndreptățite i se restituie în natură imobilul ori i se oferă restituirea prin echivalent sau chiar i se refuză un atare drept, unitatea deținătoare este obligată ca asupra solicitării adresată pe cale de notificare să se pronunțe printr-o decizie sau dispoziție motivată.

Cazul dedus judecății pune în discuție și situația în care lipsește răspunsul persoanei juridice notificate, generată de o conduita imputabilă a persoanei notificate, care, fie din neglijență, fie din rea voință, refuză să răspundă la notificarea făcută de persoana îndreptățită. O atare conduită culpabilă nu poate să afecteze interesele persoanelor îndreptățite și nici să le lipsească de posibilitatea de a-și apăra drepturile recunoscute de lege.

Deși legiuitorul nu a reglementat în mod expres situația în care persoana deținătoare refuză să răspundă solicitării adresată pe cale de notificare, aceasta fiind o lacună a Legii nr. 10/2001, totuși, cei îndreptățiți se pot adresa instanței judecătorești competente, potrivit dispozițiilor legale în materie, pentru ca persoana juridică deținătoare să fie obligată să emită un răspuns prin decizie sau dispoziție motivată, deoarece o atare obligație rezultă din lege și face parte dintr-o procedură administrativ-jurisdicțională prealabilă, instituită în mod imperativ.

Pe de altă parte, potrivit art. 21 C. proc. civ., tribunalele judecă, în primă instanță, printre altele procesele și cererile “în orice alte materii date prin lege în competența lor”, iar art. 32 pct. 2 “curțile de apel judecă, ca instanțe de apel, apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în primă instanță”.

Față de împrejurarea că obiectul litigiului îl constituie contestație la Legea nr. 10/2001, atunci competența în primă instanță aparține de la lege, tribunalului, astfel că apelul trebuie să fie judecat de către curtea de apel.

În speță au fost nesocotite aceste prevederi de către instanța de apel, aceasta limitându-se la admiterea excepției, motiv pentru care se impune admiterea recursului declarat de reclamantul R.A., iar în temeiul art. 312 alin. (2) C. proc. civ., va fi casată decizia recurată și, în consecință, se va trimite cauza la Curtea de Apel București pentru rejudecarea apelului declarat împotriva sentinței civile nr. 420 din 17 martie 2006 a Tribunalului București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D I S P U N E

Admite recursul formulat reclamantul R.A. împotriva deciziei nr. 377 din 21 septembrie 2006 a Curții de Apel București, secția a IV a civilă.

Casează decizia recurată și trimite cauza la Curtea de Apel București pentru rejudecarea apelului.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 martie 2007.