Territorial competence for commercial claims arising from informal orders: application of venue rules to obligations performed in Romania.
Romania (RO)
Legislator summary
AI generatedThe High Court of Cassation and Justice dismissed the defendant's appeal, upholding the appellate court's decision that remanded the case to the court of first instance for further proceedings on the merits, thereby ruling that the Romanian courts retained territorial competence. The dispute concerned a claim for payment of approximately 1.3 billion lei for undelivered goods, where the defendant, a German entity, argued that no formal contract existed and Romanian courts lacked jurisdiction, having previously been dismissed at the first instance based on an exception of incompetence. The court determined that the commercial relationship was validly formed through simplified contractual means (orders and delivery invoices), and applied Article 149, points 4-6 of Law No. 105/1992 and Article 101, point 4 of the Code of Civil Procedure, establishing that because the commercial obligation arose and was to be performed in Romania (at the claimant's location), the Romanian courts had proper territorial jurisdiction.
Legislator headnote
AI generatedart. 101 pct. 4 C. proc. civ, art. 304 C. proc. civ; Territorial competence for commercial claims arising from informal orders: application of venue rules to obligations performed in Romania: Cum părțile nu au convenit în nici-un fel asupra instanțelor competente să se soluționeze eventualele litigii, prin hotărârea atacată s-a procedat la o corectă aplicațiune a dispozițiilor prevăzute de art. 149 pct. 4, 5, 6 din Legea nr. 105/1992, precum și a art. 101 pct. 4 C. proc. civ., care prevăd că cererile privitoare la obligațiile comerciale sunt de competența teritorială a instanței de la locul unde obligația a luat naștere sau celei de la locul plății.
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedRelated Decisions
AI generatedFull text
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
La data de 5 iulie 2002, reclamanta SC N.W. SRL Negrești-Oaș a chemat în judecată pe pârâta SC R.N.I. G.M.B.H. Germania, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligată la plata sumei de 1.311.660.764 lei contravaloare marfă livrată și neachitată, cu dobânda legală prevăzută de O.G. nr. 9/2000.
Prin sentința civilă nr. 467 din 24 octombrie 2005, Tribunalul Satu-Mare a admis excepția de necompetență teritorială a instanței invocată de pârâtă și a respins acțiunea reclamantei având ca obiect pretenții comerciale, ca nefiind de competența instanțelor românești.
Curtea de Apel Oradea, prin decizia civilă nr. 23 din 16 februarie 2006, a admis apelul reclamantei, a desființat sentința civilă de mai sus și a trimis cauza spre rejudecare, la instanța de fond.
Împotriva acestei din urmă hotărâri judecătorești, pârâta a declarat recurs, solicitând, în esență, respingerea apelului reclamantei, întrucât greșit instanța de apel a dezlegat problema competenței de soluționare a cauzei, în lipsa unui contract încheiat de părțile în litigiu.
Recursul este nefondat pentru cele ce se vor arăta în continuare.
Din examinarea probatoriilor aflate la dosarul cauzei, se constată că raporturile comerciale s-au derulat între părțile aflate în litigiu în baza unor relații contractuale încheiate în formă simplificată, sub forma unei comenzi lansată de pârâtă urmată de executare prin livrare de către reclamantă, pentru care au fost emise și facturile aferente.
Astfel că, nu poate fi contestat că aceste raporturi juridice comerciale au fost legal perfectate între părți, contractul fiind încheiat la momentul executării sale, așa cum corect s-a reținut de către instanța de apel.
În această situație, ținând seamă de mențiunile din facturile emise de reclamantă având contul deschis la B.R.D. Negrești Oaș, rezultă că acesta este locul plății.
Cum părțile nu au convenit în nici-un fel asupra instanțelor competente să se soluționeze eventualele litigii, prin hotărârea atacată s-a procedat la o corectă aplicațiune a dispozițiilor prevăzute de art. 149 pct. 4, 5, 6 din Legea nr. 105/1992, precum și a art. 101 pct. 4 C. proc. civ., care prevăd că cererile privitoare la obligațiile comerciale sunt de competența teritorială a instanței de la locul unde obligația a luat naștere sau celei de la locul plății.
Cum, este necontestat că obligația comercială a luat naștere în România iar locul executării contractului și al plății este la sediul reclamantei, corect instanța de apel a înlăturat excepția de necompetență a instanțelor românești invocate de pârâtă.
Astfel că, susținerile recurentei pârâte că între părți nu ar fi existat raporturi contractuale nu puteau fi primite.
Cu alte cuvinte, ținând seamă că dispozițiile Legii nr. 105/1992 se referă la raporturile comerciale și nu face discuția că s-ar aplica numai în situația încheierii unor contracte propriu zise, se constată că dezlegarea problemei competenței, în favoarea Tribunalului Satu Mare, este cea corectă.
În consecință, recursul pârâtei se privește ca nefondat, nefiind întrunite niciuna dintre situațiile prevăzute de art. 304 C. proc. civ., și va fi respins ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta R.N.I. G.M.B.H. Germania împotriva deciziei nr. 23/C/2006-A din 16 februarie 2006 a Curții de Apel Oradea, secția contencios administrativ și fiscal.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 februarie 2007.