Proportionality of restriction on freedom of movement under EU Directive 2004/38/CE in readmission cases

Asupra recursului civil de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr. 1271 din 16 octombrie 2006, Tribunalul București, secția a IV a civilă, a respins ca nefondată acțiunea formulată de reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte, în contradictoriu cu pârâtul S.A.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat restrângerea dreptului la libera circulație a pârâtului pentru o perioadă de cel mult 3 ani.

Făcând aplicarea dispozițiilor art. 2 din Protocolul nr. 4 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, tribunalul a reținut că măsura restrângerii dreptului la libertatea de mișcare pe teritoriile tuturor statelor membre ale Uniunii Europene este disproporționată, având în vedere împrejurările cauzei, returnarea pârâtului din Olanda în baza unui acord de readmisie, și scopul legitim urmărit.

A mai reținut tribunalul că, simpla evocare a unui acord internațional nu reprezintă o probă a temeiniciei cererii, reclamantei revenindu-i obligația de a dovedi încălcarea de către pârât a condițiilor în care se exercită dreptul.

Apelurile declarate de reclamantă și Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Tribunalul București a fost respins prin decizia civilă nr. 32A din 8 februarie 2007, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VII a civilă.

Curtea de apel a constatat că apelantele nu au exprimat nici o critică în legătură cu aspectele analizate de instanța de fond, ci s-au limitat să invoce existența acordului de readmisie încheiat de România cu Olanda și că dreptul la libertatea de mișcare nu este un drept absolut.

Reclamanta nu a relevat nici o situație care să justifice aplicarea măsurii pe maximul duratei prevăzute de lege ori vreun argument pe baza căruia instanța de judecată să aibă posibilitatea individualizării duratei limitării dreptului la liberă circulație.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs reclamanta.

Invocând dispozițiile art. 38 și art. 52 din Legea nr. 248/2005 și art. 25 și art. 53 din Constituția României, reclamanta a arătat că măsura restrângerii dreptului la liberă circulație în străinătate este justificată pentru apărarea ordinii publice.

Nu se poate susține, arată reclamanta că măsura restrângerii exercitării dreptului la liberă circulație încalcă prevederile din Constituție sau alte instrumente juridice internaționale, iar autoritățile române nu au competența de a cerceta și a se pronunța asupra legalității și temeiniciei actului de returnare săvârșit de autoritățile străine.

Mai arată recurenta, că întrucât prevederile art. 52 din Legea nr. 248/2005 și-au încetat aplicabilitatea odată cu aderarea României la Uniunea Europeană, se impune restrângerea exercitării dreptului la libera circulație doar pe teritoriul Olandei.

Criticile formulate permit încadrarea recursului în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., dar nu sunt fondate, pentru cele ce se vor arăta în continuare.

Potrivit dispozițiilor art. 148 alin. (2) și (4) din Constituția României, ca urmare a aderării României, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea actului de aderare, iar autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate din actul aderării.

Prin urmare, odată cu semnarea actului de aderare, instanțele de judecată au obligația să interpreteze legea internă prin raportare la dreptul comunitar, care, așa cum s-a arătat, are prioritate.

Or, potrivit dispozițiilor art. 307 alin. (1) și (2) din Tratatul instituind Comunitatea Europeană, statele au obligația de a lua toate măsurile pentru a asigura compatibilitatea dintre tratatul european și convențiile încheiate înainte de data aderării, ce au generat drepturi și obligații.

Această prevedere din tratat face ca legislația comunitară să fie de imediată aplicare, ceea ce înseamnă că legea română va fi interpretată în raport cu norma comunitară, chiar dacă la data soluționării în fond a cauzei România nu era stat membru al Uniunii Europene.

Dreptul la libertatea de circulație pe teritoriul statelor membre ale Uniunii Europene este garantat de art. 18 din Tratat. În aplicare acestui articol, a fost adoptată directiva 2004/38/CE a Parlamentului European.

Actul normativ menționat este cuprins în anexele protocolului de aderare, care cuprinde condițiile și aranjamentele admiterii în Uniunea Europeană și care a devenit parte a tratatelor europene.

Potrivit legislației europene în materie, dreptul la liberă circulație nu este un drept absolut, pentru că, potrivit art. 27 din directiva 2004/38/CE, restricționarea libertății de circulație și de ședere a cetățenilor Uniunii și a membrilor lor de familie se dispune doar pentru motive de ordine publică, siguranță națională sau sănătate publică, iar potrivit alin. (2) al articolului, măsura trebuie să respecte principiul proporționalității și să se bazeze exclusiv pe conduita celui în cauză.

Soluția este în deplin acord cu art. 6 din Tratatul privind Uniunea Europeană, care statuează că drepturile fundamentale sunt respectate, așa cum sunt garantate de Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale.

Prin urmare, calitatea de membru al Uniunii Europene nu interzice României dreptul de a restrânge libertatea de circulație a cetățenilor săi, numai că, limitarea trebuie supusă condițiilor prevăzute de art. 27 din directiva 2004/38/CE, iar dispozițiile Legii nr. 248/2005 trebuie interpretate în acord cu legislația comunitară.

Față de aceste considerente, se constată că în mod corect instanța de apel a constatat că, în cauză, măsura restrângerii libertății de circulație nu se poate dispune pentru că nu s-a făcut dovada că o astfel de măsură ar fi necesară într-un stat democratic.

Instanțele române nu au cenzurat măsurile dispuse de autoritățile străine ci au fost investite cu o cerere prin care să dispună restrângerea libertății de circulație, în urma măsurilor dispuse de autoritățile străine și pe baza legii naționale.

Or, plenitudinea de jurisdicție în soluționarea acestui gen de cerere nu presupune cenzurarea măsurilor anterioare dispuse de autoritățile străine ci aplicarea legii interne și verificarea compatibilității acesteia cu legislația Uniunii Europene.

Față de aceste considerente, se va constata că recursul declarat este nefondat și, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va fi respins ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul declarat de reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte din Ministerul Administrației și Internelor, în prezent, Ministerul Internelor și Reformei Administrative împotriva deciziei nr. 32A din 8 februarie 2007, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VII a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 iunie 2007.