Robbery vs. qualified theft: sufficiency of resistance-breaking violence and statutory minimum sentencing

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor de la dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 1367/ F din 10 noiembrie 2006, Tribunalul București, secția I penală, a respins, ca neîntemeiată, cererea inculpatului de schimbare a încadrării juridice și a hotărât următoarele:

În baza art. 211 alin. (2) lit. c) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen., a fost condamnat inculpatul P.I. la 5 ani închisoare.

S-a făcut aplicarea art. 71 și 64 C. pen.

Prin aceeași sentință, instanța de fond a menținut starea de arest a inculpatului potrivit art. 350 C. proc. pen., a dedus prevenția potrivit art. 88 C. pen., de la 11 martie 2006 la 10 noiembrie 2006, iar în baza art. 116 C. pen., a interzis inculpatului accesul în municipiul București timp de 5 ani după executarea pedepsei.

De asemenea, s-a constatat prejudiciul acoperit prin restituire și a fost obligat același inculpat la plata sumei de 320 lei, cu titlul de cheltuieli judiciare către stat, inclusiv a onorariului apărătorului desemnat din oficiu.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut, în esență, că în seara zilei de 11 martie 2006, inculpatul P.I. a se afla în magazinul Fortuna din str. Sergent Iriceanu Ion și, profitând de neatenția celor din jur, a sustras de pe un raft două after shave-uri, pe care le-a ascuns în haină și apoi s-a îndreptat către ieșire.

S-a mai reținut că martora C.J. l-a observat, a alergat după inculpat, l-a prins de geacă pentru a-l împiedica să iasă din magazin, moment în care inculpatul a devenit violent, a lovit-o în zona pieptului, astfel că aceasta a căzut la podea. Inculpatul a reușit imediat să fugă din magazin, iar în scurt timp a fost prins de organele de poliție.

S-a mai reținut că inculpatul a recunoscut fapta astfel cum a fost descrisă în actul de inculpare, dar la termenul când s-a acordat cuvântul la dezbateri, apărătorul acestuia a solicitat schimbarea de încadrare juridică a faptei în furt calificat, motivat de faptul că acesta nu a lovit martora, ci doar s-a smucit pentru a ieși din magazin. S-a apreciat că inculpatul, pentru a-și păstra bunurile sustrase, precum și pentru a-și asigura scăparea, a folosit violența, astfel că fapta săvârșită de acesta a fost corect încadrată juridic ca fiind cea de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. c) C. pen.

Împotriva acestei soluții inculpatul a declarat apel, criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate, vizând greșita încadrare juridică dată faptei reținută în sarcina sa, dar și sub aspectul individualizării judiciare a pedepsei, în sensul redozării acesteia, întrucât prejudiciul a fost acoperit prin restituire, iar inculpatul a avut o poziție procesuală sinceră pe tot parcursul desfășurării procesului penal.

Prin decizia penală nr. 33 din 29 ianuarie 2007, Curtea de Apel București, secția I penală, a admis apelul declarat de inculpatul P.I., dar pentru alte considerente decât cele invocate de apelant în susținerea orală. De asemenea, a desființat parțial sentința penală atacată și, pe fond, a înlăturat aplicarea art. 64 lit. c), d) și e) C. pen., cu referire la art. 71 C. pen., menținând dispozițiile art. 64 lit. a) și b) C. pen., cu referire la art. 71 C. pen.

Prin aceeași decizie s-a înlăturat aplicarea art. 116 C. pen., și s-au menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

Totodată, s-a menținut starea de arest a inculpatului, deducându-i-se prevenția de la 11 martie 2006 la zi.

De asemenea, s-a dispus ca suma de 100 lei, reprezentând onorariul avocatului desemnat din oficiu, să se suporte din fondul Ministerului Justiției.

S-a constatat de către instanța de prim control judiciar că instanța de fond a reținut corect situația de fapt, dându-se faptei reținută în sarcina inculpatului încadrarea juridică corespunzătoare, în baza probatoriului administrat în dosar, în speță neputând fi luată în discuție apărarea inculpatului în sensul că nu ar fi exercitat violențe asupra părții vătămate.

S-a mai reținut că apărarea inculpatului nu a fost susținută cu nicio probă existentă la dosar. De asemenea, apărările acestuia au fost infirmate de declarațiile părții vătămate, care a arătat constant că inculpatul, fiind prins de mâneca hainei, a lovit-o pe partea vătămată C.J. cu cotul în piept, pentru a–și asigura scăparea, susținerile acesteia coroborându-se cu depozițiile martorelor B.V. și C.A. S-a conchis în sensul că prin acțiunea de „smucire” s-a realizat înfrângerea voinței celui care avea paza juridică a bunului și care urmărea păstrarea acelui bun, iar agresiunea făptuitorului asupra părții vătămate s-a produs chiar și în această ipoteză.

Referitor la critica vizând greșita individualizare a pedepsei aplicate, instanța de prim control judiciar a apreciat-o ca neîntemeiată, reținând că nu există niciun motiv de reducere a cuantumului acesteia și că instanța de fond a realizat o judicioasă individualizare a pedepsei aplicate, cu respectarea criteriilor prevăzute de art. 72 C. pen., stabilind-o la nivelul minimului special prevăzut de lege.

S-a constatat însă, din oficiu, că s-a procedat nelegal de către instanța de fond atunci când a interzis inculpatului toate drepturile prevăzute de art. 64 C. pen. (ca pedeapsă accesorie), precum și atunci când a dispus măsura prevăzută de art. 116 C. pen., nelegalități invocate și de reprezentantul parchetului în ședință publică, deși Parchetul nu a declarat apel în cauză.

Pe cale de consecință, instanța de prim control judiciar a apreciat că, în speță, se impunea numai interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen., iar norma legală care vizează măsura de siguranță prevăzută de art. 116 C. pen., este una dispozitivă și nu imperativă, oportunitatea aplicării acesteia fiind lăsată deci la latitudinea instanței. S-a constatat că inculpatului, care avea domiciliul în județul Ilfov, i s-ar restrânge nejustificat și nepermis libertatea de mișcare, dacă i s-ar menține această măsură de siguranță, cu atât mai mult cu cât majoritatea instituțiilor publice ale acestui județ își au sediul în municipiul București.

Fiind nemulțumit de soluția pronunțată, în termen legal, inculpatul a declarat recurs, criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate și, invocând drept motiv de casare dispozițiile art. 3859 pct. 14 C. proc. pen., a solicitat, prin apărătorul desemnat din oficiu, admiterea recursului, casarea ambelor hotărâri și, pe fond, reindividualizarea pedepsei în sensul coborârii cuantumului acesteia sub limita celei deja stabilită de instanța de fond și menținută de instanța de prim control judiciar.

Recursul formulat de inculpat este nefondat.

Înalta Curte de Casație și Justiție, examinând motivele de recurs invocate, cât și din oficiu, ambele hotărâri, conform prevederilor art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., combinate cu art. 3856 alin. (1) și art. 3857 alin. (1) C. proc. pen., constată că ambele instanțe au reținut în mod corect situația de fapt și au stabilit vinovăția inculpatului, pe baza unei juste aprecieri a ansamblului probator administrat în cauză, dând faptei comisă de acesta încadrarea juridică corespunzătoare.

Deși inculpatul P.I., în fața instanțelor anterioare, a negat constant săvârșirea infracțiunii de tâlhărie, recunoscând doar faptul că a sustras, fără violență, bunurile care s-au reținut în actul de inculpare, ulterior, în fața Înaltei Curți inculpatul, prin apărător, a invocat numai dispozițiile art. 3859 pct. 14 C. proc. pen., fără să mai insiste în susținerile anterioare, lipsite de orice suport probator.

Înalta Curte constată că acest motiv de recurs nu poate fi primit.

Potrivit art. 72 C. pen., la stabilirea și aplicarea pedepselor se ține seama de dispozițiile Părții generale a codului, de limitele de pedeapsă fixate in partea specială, de gradul de pericol social al faptei săvârșite, de persoana inculpatului și de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.

Pe de altă parte, art. 52 C. pen., prevede că pedeapsa este o măsură de constrângere și un mijloc de reeducare a condamnatului, scopul ei fiind prevenirea săvârșirii de noi infracțiuni.

Înalta Curte constată că pedeapsa de 5 ani închisoare, aplicată inculpatului P.I., este deja orientată la minimul special prevăzut de lege și este aptă să atingă scopul preventiv și educativ, instanța de fond și apoi cea de control judiciar procedând corect atunci când au ținut cont de atitudinea procesuală a acestuia, care a recunoscut numai comiterea infracțiunii de furt și a negat constant faptul că ar fi săvârșit infracțiunea de tâlhărie, în scopul aplicării unui regim sancționator mai puțin sever, dar și de împrejurarea că inculpatul a mai avut anterior și alte conflicte cu legea penală, demonstrând perseverență în domeniul infracțional.

De asemenea, Înalta Curte reține că instanța de prim control judiciar a procedat corect și justificat atunci când a interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, numai drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen., precum și atunci când a înlăturat măsura de siguranță prevăzută de art. 116 C. pen., îndreptând astfel nelegalitățile constatate din oficiu.

Totodată se constată că, în speță, nu se justifică reținerea unor circumstanțe atenuante în favoarea inculpatului, împrejurarea că prejudiciul produs a fost integral acoperit prin restituire nu se datorează diligențelor depuse de inculpat, ci este urmare a faptului că inculpatul a fost prins de organele de poliție la foarte scurt timp după comiterea faptei.

În consecință, manifestările nejustificate de clemență ale instanței nu ar face decât să încurajeze, la modul general, astfel de tipuri de comportament antisocial și să afecteze nivelul încrederii societății în instituțiile statului, chemate să vegheze la respectarea și aplicarea legii.

Infracțiunea dedusă judecății prezintă un grad ridicat de pericol social, aducând atingere unei importante valori sociale ocrotite de legea penală-patrimoniul.

Pentru aceste motive, Înalta Curte constată că o reducere a cuantumului pedepsei aplicate inculpatului nu ar fi temeinică, lipsind de conținut dispozițiile art. 72 și art. 52 C. pen. și creând o vădită disproporție între scopul și rezultatul acestora.

Față de cele menționate mai sus, Înalta Curte, în conformitate cu prevederile art. 38515 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul P.I. împotriva deciziei penale nr. 33 din 29 ianuarie 2007 a Curții de Apel București, secția I penală.

De asemenea, în temeiul art. 38517 alin. (4), art. 383 alin. (2) și art. 381 C. proc. pen., se va deduce din pedeapsa aplicată inculpatului perioada reținerii și arestării preventive de la 11 martie 2006 la 23 aprilie 2007.

În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata cheltuielilor judiciare către stat, inclusiv a onorariului apărătorului desemnat din oficiu, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul P.I. împotriva deciziei penale nr. 33 din 29 ianuarie 2007 a Curții de Apel București, secția I penală.

Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului, durata reținerii și arestării preventive de la 11 martie 2006 la 23 aprilie 2007.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 300 lei cu titlul de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 23 aprilie 2007.