Standing for Property Restitution: Exclusion of Heirs Who Did Not Acquire Title via Voluntary Partition Under Law No. 10/2001

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată inițial pe rolul Tribunalului Bihor sub nr .4899/2002 reclamanții D.I. și D.F. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta SC S. SA, să se constate că reclamanții sunt îndreptățiți la reconstituirea dreptului de proprietate asupra imobilului înscris inițial în C.F. Aleșd cu nr. top 67 și 68, să se dispună restituirea în natură a acestui imobil și să se anuleze dispoziția nr. 19/2002 emisă de pârâtă.

În motivarea acțiunii reclamanții au arătat că sunt moștenitorii proprietarilor tabulari ai imobilului preluat abuziv de Statul Român și se încadrează în dispozițiile Legii nr. 10/2001, astfel că în mod greșit prin dispoziția nr. 19/2002 li s-a respins cererea de retrocedare a imobilului cu motivarea că persoana îndreptățită este Ș.K., căreia i s-au și plătit despăgubiri în baza Legii nr. 112/1995.

Pârâta SC S. SA a formulat cerere de chemare în garanție a Consiliului Județean Bihor și a numitei Ș.K., solicitând ca, în condițiile în care vor fi căzuți în pretenții, să fie despăgubiți de chemații în garanție.

Prin sentința civilă nr. 546/2002 pronunțată de Tribunalul Bihor a fost admisă în parte acțiunea, în sensul restituirii în natură a imobilului revendicat.

A fost respinsă cererea de chemare în garanție.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel pârâta și chemata în garanție Ș.K.

Prin decizia civilă nr. 11/A/2003 pronunțată de Curtea de Apel Oradea au fost admise ambele apeluri, s-a anulat sentința civilă nr. 546/2002, iar cauza a fost trimisă spre soluționare în primă instanță Judecătoriei Aleșd.

Urmare strămutării dispusă de Curtea Supremă de Justiție prin încheierea nr. 3765 din 1 octombrie 2003, cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Alba Iulia sub nr. 5504/2003.

Prin sentința civilă nr. 111/2004 Judecătoria Alba Iulia a declinat competența de soluționarea a cauzei în favoarea Tribunalului Alba, unde cauza a fost înregistrată sub nr. 581/2004.

Soluționând cauza pe fond, această instanță a pronunțat sentința civilă nr. 383 din 7 aprilie 2004 prin care a respins acțiunea formulată de reclamanți, precum și cererea de chemare în garanție formulată de pârâtă.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că imobilul în litigiu a intrat în proprietatea lui L.G. în anul 1938 prin succesiune și partaj voluntar, conform art. 786 C. civ. și a fost preluat de Statul Român ca efect al prescripției în anul 1968. Moștenitoarea lui L.G. este Ș.K., care a primit despăgubiri pentru acest imobil prin Hotărârea nr. 116 din 30 august 1996 emisă în baza Legii nr. 112/1995.

Instanța de fond a reținut că reclamanții nu sunt persoane îndreptățite la restituire în sensul art. 4 din Legea nr. 10/2001, deoarece moștenitorul proprietarului tabular L.F.(Ș.), autorul reclamanților nu are la rândul său calitate de persoană îndreptățită, pentru motivele invocate anterior.

S-a mai reținut că prin respingerea acțiunii, cererea de chemare în garanție a rămas fără obiect, impunându-se respingerea acesteia.

Reclamanții au declarat apel împotriva sentinței pronunțate în cauză, susținând că este netemeinică și nelegală întrucât instanța de fond a interpretat în mod eronat starea de fapt și nu a apreciat în mod corespunzător actele dosarului, că actul de trecere în proprietatea statului este un simplu proces-verbal care nu constituie un titlu translativ de proprietate, iar procesul-verbal de audiență succesorală nu are nici o valoare juridică.

Prin decizia civilă nr. 287/A din 8 martie 2005 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia apelul a fost respins ca nefondat.

În motivarea deciziei s-a reținut că după decesul proprietarei tabulare P.I., văduvă G.L. au rămas bunuri mobile și imobile specificate în procesul-verbal de audiență succesorală printre care și imobilul în litigiu. Conform acestui act s-a predat succesiunea în posesiune având în vedere ordinea de moștenire legală, descendența și „convențiunea parțială de partaj”, astfel că potrivit acestei convenții intervenite între descendenți imobilul înscris în C.F. Aleșd, nr. top 67, 68 îl va moșteni exclusiv fiul decedatei, G.L. Se mai precizează că toți moștenitorii primesc în mod definitiv această „convențiune” parțială de partaj. Părțile au fost îndrumate la proces pentru acele bunuri asupra cărora nu s-a putut produce o convențiune de partaj, fără a fi inclus în acestea și imobilul în litigiu.

Astfel, s-a reținut, că singura în drept să solicite restituirea acestui imobil este fiica lui G.L. , Ș.K., reclamanții nefiind persoane îndreptățite în sensul art. 4 din Legea nr. 10/2001.

Reclamanții au declarat recurs împotriva deciziei pronunțate în apel, invocând drept temei legal dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs se susține că autorul lor, testatorul L.F. este nepot de fiu al proprietarului tabular de la care s-a preluat abuziv imobilul, acesta testând în favoarea reclamanților întreaga avere, astfel că în conformitate cu art. 3 din Legea nr. 10/2001 sunt îndreptățiți la reconstituirea dreptului de proprietate asupra imobilului.

Se mai susține că instanța în mod greșit a calificat „procesul-verbal” de audiență succesorală ca fiind un certificat de moștenitor deoarece acesta este un act premergător emiterii certificatului de moștenitor și că acesta nu a produs niciodată efecte juridice întrucât a fost desființat de deciziunea emisă de Judecătoria Rurală Aleșd.

Calitatea de moștenitor al antecesorului L.F. junior, se arată în continuare, ca nepot de fiu al proprietarei tabulare P.I. (căsătorită cu L.G.), este stabilită atât de notarul de stat care a întocmit „procesul-verbal de audiență succesorală”, care constată bunurile care formează masa succesorală și erezii rămași de pe urma defunctei P.I., cât și de judecătorul delegat care a emis deciziunea în dosarul nr. G 2618/1938 al Judecătoriei Rurale Aleșd.

Pârâta și chemata în garanție Ș.K. au formulat întâmpinări, prin care au solicitat respingerea recursului declarat în cauză.

Verificând legalitatea deciziei recurate în raport de criticile formulate și prevederile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Scopul și rațiunea Legii nr. 10/2001 este acela de a se acorda măsuri reparatorii foștilor proprietari ale căror imobile au fost preluate abuziv în perioada de referință.

Deci, esențial și primordial într-o cauză întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 este dovedirea calității de persoană îndreptățită în persoana reclamantului.

Prin persoană îndreptățită la măsuri reparatorii în sensul art. 3 alin. (1) și art. 4 alin. (2) din lege se înțelege persoana din patrimoniul căreia s-a preluat imobilul, sau moștenitorii săi, calitatea de proprietar al bunului preluat fiind deci intrinsecă.

Reclamanții în cauză nu au această calitate deoarece autorul lor, L.F. jr. nu a fost proprietarul imobilului în litigiu.

Din probele administrate în cauză a rezultat că prin succesiune și partaj voluntar imobilul înscris în C.F. Aleșd nr. top 67 și 68 a intrat în proprietatea lui L.G. în anul 1938.

Astfel, prin procesul-verbal de audiență succesorală întocmit la data de 13 mai 1938 de către notarul public în dosarul nr. 151/1938 s-a stabilit masa succesorală după defuncta L.I., cuprinzând și imobilul în litigiu, cu cei 5 moștenitori ai defunctei între care L.F. și L.G. și cotele de moștenire. În alin. (3) de la fila 2 al acestui act s-a consemnat că între părți a intervenit o convenție parțială de partaj, potrivit căreia, printre altele, imobilul înscris în C.F. Aleșd nr. top 67 și 68 i-a revenit în exclusivitate lui L.G.

În același proces-verbal s-a menționat și împrejurarea că L.Ș. jr.(F.) era și beneficiarul unui testament verbal al defunctei, care privea însă unele bunuri mobile și imobile cuprinse în C.F.

Întrucât acest testament a fost contestat de unii moștenitori, notarul a îndrumat părțile la proces cu privire la valabilitatea și conținutul acestuia.

Contrar susținerilor recurenților, acest proces-verbal de audiență succesorală nu a fost desființat prin „deciziunea” Judecătoriei Rurale.

Dimpotrivă, prin încheierea din data de 8 decembrie 1938 dată în dosarul nr. G 2618/1938 al Judecătoriei Rurale Aleșd se prevede expres că judecătoria rurală trimite erezii în posesiunea succesiunii în virtutea partajului constatat de notar sub nr. dos. 151/1938, aprobat de Tribunalul Județean Bihor, secția specială tutelară sub nr. 1198/1938”.

Atât procesul-verbal de audiență succesorală cât și deciziunea sus-menționată, au fost întocmite în conformitate cu dispozițiile Legii nr. XVI/1894, completată prin Legea nr. VII/1912, privind procedura în materie de moștenire, aplicabilă în Ardeal în acea perioadă.

Trecând succint în revistă această procedură, prin art. 50 se menționează că Judecătoria de moștenire va ordona dezbaterea moștenirii, în acest sens fiind însărcinat notarul public, art. 51. Potrivit art. 59 alin. (6), dacă coerezii doresc împărțeala, se va încerca pacea, iar învoiala se va trece în procesul-verbal.

Art. 72 din Legea nr. XVII/1894 a fost completat prin Legea nr. VII/1912 în sensul că judecătoria va examina procesul-verbal și extractele prezentate de notarul public, dacă le găsește corespunzătoare va da deciziunea de predare a moștenirii conform partajului.

Toate aceste prevederi legale au fost respectate prin actele întocmite în prezenta cauză.

Nu poate fi primită nici cealaltă critică formulată prin motivele de recurs.

Prin hotărârea pronunțată anterior în cauză nu s-a contestat calitatea de moștenitor al antecesorului L.F. jr. după defuncta P.I., căsătorită L., reținută prin procesul-verbal de audiență și deciziunea Judecătoriei Rurale Aleșd. S-a contestat numai calitatea de proprietar al imobilului în litigiu, care a revenit lui L.G. prin partajul voluntar constatat de notar și consfințit prin încheierea pronunțată de Judecătoria Rurală Aleșd, prin aceleași acte, lui L.F. jr. revenindu-i alte bunuri.

Autorul recurenților-reclamanți nu putea transmite acestora dreptul de proprietate asupra unui bun care nu se afla în patrimoniul său.

Față de toate considerentele expuse, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat în cauză, în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

Urmează a se dispune obligarea recurenților la plata cheltuielilor de judecată către intimați, în sensul art. 274 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții D.I. și D.F. împotriva deciziei nr. 287/A din 8 martie 2005 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția civilă.

Obligă pe recurenții-reclamanți D.I. și D.F. la plata sumei de 1844,94 lei reprezentând cheltuieli de judecată în recurs către intimata Ș.K.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 ianuarie 2007.