Jurisdiction of tribunals for alienations of abusively nationalized property and good-faith protection of purchasers under Law No. 10/2001

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea precizată reclamanta T.V. a chemat în judecată pârâții Consiliul Local al municipiului Cluj Napoca, Statul Român prin Consiliul Local al municipiului Cluj Napoca și G.L. și a solicitat constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între Consiliul Local al municipiului Cluj Napoca prin mandatarul său SC C. SA și G.L. privind apartamentul nr. 11 situat în Cluj Napoca, restituirea în natură a acestui apartament cu consecința evacuării pârâtei G.L., rectificarea C.F. (colectiv) în sensul radierii dreptului de proprietate atât al pârâtei G.L. și al Statului Român în administrarea Consiliului Local Cluj Napoca, întabularea dreptului de proprietate al reclamantei.

În motivarea acțiunii se arată că este moștenitoarea proprietarilor întregului imobil ce a fost preluat abuziv și fără titlu de stat prin Decretul nr. 92/1950, iar cumpărătoarea persoană fizică a fost de rea credință în momentul cumpărării.

Ca temei de drept au fost invocate prevederile art. 6 din Legea nr. 213/1998, art. 1 din Legea nr. 112/1995, art. 1 alin. (2) și art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Judecătoria Cluj Napoca prin sentința civilă nr. 4588 din 8 aprilie 2005 și-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Cluj, cu motivarea că toate acțiunile derivate din aplicarea Legii nr. 10/2001 sunt de competența, în primă instanță, a tribunalului.

Tribunalul Cluj, prin sentința civilă nr. 798 din 16 iunie 2005 a respins excepția autorității de lucru judecat ridicată de reclamantă; a fost respins ca nefondat capătul de cerere având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 34404 din 16 aprilie 1997, restituirea în natură a apartamentului nr. 11, evacuarea rectificarea Cărții Funciare.

Instanța a constatat că în legătură cu imobilul situat în Cluj Napoca au avut loc mai multe litigii.

Prin sentința civilă nr. 832 din 15 decembrie 2002 a fost admisă în parte acțiunea precizată și extinsă formulată de reclamanta T.V. împotriva pârâților Primarul municipiului Cluj Napoca, Consiliul Local al municipiului Cluj Napoca și Municipiul Cluj Napoca și în consecință s-a constatat că imobilul situat în Cluj Napoca înscris în C.F. Cluj nr.top 16 constând în casă de piatră compus la parter din 11 camere, 2 bucătării și dependințe iar la etaj din 7 camere, o bucătărie și dependințe, cu terenul aferent a fost preluat de stat fără titlu și transcris în noile C.F. (colectivă) nr.top 16/1 construcții cu terenul de 583 mp și C.F. individuală Cluj Napoca. S-a dispus restituirea în natură a apartamentelor cu nr.top 16/1/I, 16/1/II,16/1/III,16/1/IV, 16/1/VII,16/1/IX,16/1/XII din C.F. Cluj Napoca, cu părțile comune indivize și terenul în suprafață de 130 mp. S-a dispus radierea dreptului de proprietate al statului asupra acestor apartamente și întabularea dreptului de proprietate al reclamantei asupra apartamentelor enumerate și a terenului cu titlu de moștenire și restituire în baza Legii nr. 10/2001.

Curtea, de Apel Cluj, prin decizia civilă nr. 81 din 16 mai 2003 a admis în parte apelul reclamantei împotriva sentinței susmenționate pe care a schimbat-o în parte și a stabilit că reclamanta este îndreptățită să obțină măsuri reparatorii cu privire la întregul imobil. Hotărârea a rămas irevocabilă.

În legătură cu prezentul litigiu instanța a constatat că prin hotărârile judecătorești menționate s-a stabilit îndreptățirea reclamantei la măsuri reparatorii asupra întregului imobil deci și asupra apartamentelor neînstrăinate, însă nu s-a stabilit tipul de măsuri reparatorii la care acesta este îndreptățită pentru aceste apartamente.

În ce privește buna credință a pârâtei G.L. instanța a reținut că aceasta a existat la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, adică a avut credința că înstrăinătorul avea toate însușirile pentru a-i transmite dreptul de proprietate.

Credința pârâtei în calitatea de proprietar al statului a venit din faptul că la data încheierii actului de înstrăinare Statul Român era întabulat ca proprietar al imobilului, iar acțiunea reclamantei notată în C.F. prin care a contestat titlul statului a fost respinsă invocabil prin decizia civilă nr. 1346/A/1994 a Tribunalului Cluj.

În ce privește cererea reclamantei de restituire în natură a apartamentului instanța a apreciat că aceasta este neîntemeiată deoarece actul de înstrăinare încheiat în baza Legii nr.112/1995 s-a conservat cu consecința incidenței dispozițiilor art. 18 lit. d) din legea citată.

Instanța a mai reținut că atâta timp cât reclamanta nu a obținut restituirea în natură a apartamentului ocupat de pârâtă, cererea de evacuare a acesteia, precum și cea de rectificare C.F. este lipsită de temei.

Apelul declarat de reclamantă a fost respins de Curtea de Apel Cluj, prin decizia civilă nr. 821/A din 31 octombrie 2005.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta T.V. prin mandatar D.L., fiind invocate motivele de casare prevăzute de art. 304 pct. 3 și 9 C. proc. civ.

Se susține în esență că soluționarea litigiului era de competența Judecătoriei Cluj Napoca în raport de valoarea apartamentului; această instanță fiind de altfel inițial sesizată, dar și-a declinat competența în favoarea tribunalului; problema competenței fiind de ordine publică poate fi ridicată oricând pe parcursul procesului chiar dacă împotriva hotărârii de declinare nu s-au exercitat căile de atac (art. 304 pct. 3).

Mai susține reclamanta că pe fond acțiunea trebuia admisă, deoarece în mod greșit s-a reținut că pârâta G.L. a fost de bună credință la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare; prevederile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 nu sunt aplicabile, deoarece legea dispune numai pentru viitor, acest text se poate aplica numai pentru contractele încheiate ulterior; oricum pârâta putea deduce faptul că bunul era revendicat, și putea afla de la primărie acest lucru; i se impută pârâtei că nu a consultat C.F. unde era notă de acțiune în revendicare a reclamantei întemeiată pe dreptul comun, respingerea ulterioară a acțiunii nu poate avea nici o influență asupra bunei credințe a cumpărătoarei (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

Recursul se privește ca nefondat pentru considerentele ce urmează.

Cu privire la instanța competentă să soluționeze recursul.

Legea nr. 10/2001 este o lege generală cu caracter reparatoriu și se referă la regimul juridic al imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989. Această lege reprezintă un tot untar sub toate aspectele inclusiv cele legale de competența de soluționare de către instanțele judecătorești a eventualelor litigii. Art. 24 alin. (7) și (8) instituie competența specială în favoarea secției civile a tribunalului în a cărei circumscripție teritorială se află sediul unității deținătoare. Această competență nu vizează numai situațiile reglementate de art. 24 ci toate litigiile de natură civilă ce pot rezulta din aplicarea legii inclusiv cele în legătură cu anularea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, indiferent de valoarea imobilului, obiect al litigiului. Concluzia rezidă din caracterul unitar al legii și, din necesitatea asigurării unui tratament egal tuturor persoanelor fizice sau juridice angrenate în asemenea litigii cu referire la nivelul instanței de fond, apelul ori recurs și datorită necesității existenței unei practici judecătorești cât mai unitare.

Imposibilitatea restituirii în natură a imobilului solicitat în cadrul procedurii instituită de Legea nr. 10/2001 se poate datora și împrejurării că acesta a fost înstrăinat în temeiul Legii nr. 112/1995 fapt ce presupune mai întâi anularea vânzării în condițiile art. 46 din lege și apoi modificarea dispoziției prin care s-a refuzat restituirea. Este firesc că ambele solicitări formulate concomitent sau separat să fie soluționate de aceiași instanță de fond. Aceasta nu poate fi decât instanța specială menționată la art. 24 alin. (7) și (8) din lege, adică tribunalul.

Cu privire la constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare pe motivul relei credințe a subdobânditorului G.L.

Pârâta, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 34.404 din 16 aprilie 1997 a cumpărat apartamentul ce îl ocupa în calitate de chiriașe din anul 1981 (o cameră și o boxă) în temeiul Legii nr. 112/1995.

Reclamanta a formulat acțiune pentru anularea contractului la 30 iulie 2002 și a invocat ca temei de drept și prevederile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Instanțele au apreciat în mod corect că pârâta a fost de bună credință la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare. La aceea dată statul era proprietar tabular. O acțiune în revendicare formulată de reclamantă împotriva statului fusese respinsă, pârâta nu fusese notificată de reclamantă în nici un fel.

Toate aceste elemente o îndreptățeau pe pârâtă să aibă convingerea că va cumpăra camera și boxa de la adevăratul proprietar căruia îi plătise chirie peste 10 ani.

Faptul că pârâta știa, alături de toți cetățenii că statul naționalizase imobile și că până la apariția Legii nr. 112/1995 acestea nu puteau fi vândute nu poate duce, prin el însuși, la concluzia că pârâta a fost de rea credință.

Desigur legi ulterioare (Legea nr. 213/1998, Legea nr. 10/2001) au condus spre statuarea caracterului abuziv al naționalizării, dar buna credință a pârâtei nu poate fi raportată la aceste legi și să i se impute faptul că nu a refuzat să beneficieze de prevederile unei legi adoptate de parlament în anul 1995.

Susținerea privind inaplicabilitatea prevederilor art. 46 din Legea nr. 10/2001 deoarece ar reprezenta o aplicare retroactivă nu este întemeiată. Textul a fost prevăzut pentru a crea un cadru legal, singurul de altfel după intrarea în vigoare a acestei legi, care să permită cenzurarea valabilității actelor de înstrăinare încheiate anterior intrării sale în vigoare, în privința acelor imobile a căror preluare de către stat a avut un caracter abuziv, așa cum este definit de art. 2 din legea citată.

Față de cele ce preced, recursul se privește ca nefondat sub toate motivele invocate și în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. urmează a fi respins.

În temeiul art. 274 C. proc. civ. reclamanta va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 3.150 RON.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta T.V. împotriva deciziei civile nr. 821/A din 31 octombrie 2005 a Curții de Apel Cluj, secția civilă de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie.

Obligă recurenta la plata către intimata G.L. a sumei de 3.150 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 octombrie 2006.