Restitution of expropriated land: determination of passive standing for state-owned enterprise holding disputed property

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 28 octombrie 2002, la Tribunalul Tulcea, reclamanții B.M., C.A. și L.I. au chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice solicitând restituirea în natură a terenului în suprafață de 2500 mp situat în Tulcea.

În cuprinsul acțiunii reclamanții au arătat că sunt moștenitorii lui L.C., fostul proprietar al terenului care a fost preluat în mod abuziv, prin expropriere. Reclamanții au mai arătat că, în temeiul Legii nr. 10/2001, au trimis Primăriei Tulcea o notificare de restituire a terenului, dar li s-a comunicat că notificarea a fost comunicată D.C. F. Tulcea, în patrimoniul căreia se află imobilul, însă și această din urmă unitate a contestat că ar deține terenul.

La termenul de la 4 decembrie 2002, la cererea D.G.F.P. Tulcea, a fost introdusă în cauză, în calitate de pârâtă, SC F. Tulcea.

Soluționând litigiul în primă instanță Tribunalul Tulcea, prin sentința civilă nr. 1506 din 15 iulie 2004, a respins acțiunea față de F. Tulcea pentru lipsa calității procesuale pasive și a respins, de asemenea, acțiunea împotriva Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Consiliului Local Tulcea și Primarului Municipiului Tulcea. Hotărând astfel, tribunalul a reținut că, pe baza probelor administrate, nu a putut fi identificată unitatea deținătoare și că reclamanții nu au dovedit preluarea abuzivă a terenului.

Curtea de Apel Constanța, secția civilă, prin decizia nr. 939/C din 15 decembrie 2005, a admis apelul declarat de reclamanți, a casat sentința Tribunalului Tulcea și a trimis cauza, spre rejudecare, aceluiași tribunal, cu motivarea că unitatea deținătoare a imobilului este SC F. Tulcea așa încât tribunalul trebuia să cerceteze fondul pricinii.

Împotriva deciziei curții de apel a declarat recurs pârâta F. Tulcea SC C.G. I, care a invocat dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., susținând, în esență, că probele administrate nu îndreptățesc concluzia că este deținătoare a terenului revendicat de reclamanți.

Recursul declarat nu este întemeiat.

Pentru identificarea terenului aflat în litigiu și întocmirea schiței acestuia, prima instanță a încuviințat, pe lângă proba cu acte, întocmirea a două expertize tehnice (filele 106, 123 și 135-136 din dosarul primei instanțe). Examinând probele administrate, prima instanță a hotărât că nu a fost identificată unitatea deținătoare a imobilului.

Pe parcursul soluționării apelului părțile au depus la dosar numeroase alte acte. De asemenea instanța de apel a încuviințat efectuarea unei noi expertize tehnice, care să examineze contractul de vânzare-cumpărare prin care a fost achiziționat terenul și toate actele depuse de părți la dosar și să întocmească o schiță a terenului, în urma măsurătorilor efectuate.

Prin noul raport de expertiză tehnică întocmit de expertul C.C. (filele 90-05 și 128-129 din dosarul instanței de apel) s-a stabilit unde este situat terenul aflat în litigiu, au fost arătate vecinătățile acestuia, au fost întocmite schița terenului și planul de încadrare în zonă, cu precizarea că terenul este folosit de pârâta SC F.

Instanța de apel fiind lămurită prin noua expertiză făcută a concluzionat, corect, că pârâta F. Tulcea este unitatea deținătoare a terenului și cum prima instanță rezolvase procesul fără a intra în cercetarea fondului a dispus, conform art. 297 C. proc. civ. desființarea sentinței și a trimis cauza, spre rejudecare, aceluiași tribunal.

Susținerile făcute prin recurs că ultima expertiză tehnică efectuată în cauză ar fi ajuns la concluzii greșite nu sunt întemeiate, întrucât expertul a identificat imobilul după examinarea numeroaselor probe cu acte ce au fost administrate. De altfel, chiar prin recursul declarat, recurenta a recunoscut că terenul i-a fost „dat în folosință prin Decretul nr. 219/1965”.

Decizia instanței de apel nu cuprinde motive contradictorii și a fost pronunțată cu aplicarea corectă a Legii nr. 10/2001, așa încât recursul exercitat în cauză va fi respins.

Recurenta, căzând în pretenții, va fi obligată, în temeiul art. 274 C. proc. civ., la cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat, către intimatul-reclamant L.I.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta F. Tulcea SC C.G. 1 împotriva deciziei nr. 939/C din 15 decembrie 2005 a Curții de Apel Constanța, secția civilă.

Obligă pe recurentă la plata sumei de 3.000 RON față de intimatul-reclamant L.I.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 octombrie 2006.