Judicial suspension of fiscal enforcement due to imminent economic harm and statute of limitations

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Curtea de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios administrativ, prin încheierea din 22 februarie 2006, pronunțată în dosarul nr. 12026/CA/2005, a admis cererea reclamantei SC V. SA Arad, dispunând suspendarea executării actului administrativ atacat, respectiv procesul-verbal de control nr. 1306 din 15 februarie 2005 și deciziile de impunere emise de pârâta Direcția de Control Fiscal Arad -Activitatea de Inspecție Fiscală, până la soluționarea definitivă și irevocabilă a cauzei.

În ceea ce privește fondul cauzei, s-a acordat un alt termen de judecată, pentru a se depune decizia emisă în procedura prealabilă.

Pentru a dispune astfel, prima instanță a reținut că sunt îndeplinite cerințele art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, având în vedere cuantumul foarte mare al sumei în litigiu, de circa 7 miliarde de ROL și împrejurarea că s-a început executarea silită a titlului de creanță fiscală contestat, conform adreselor de înființare a popririi existente la dosar, ceea ce, în mod evident, ar perturba în mod grav activitatea economică a reclamantei.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs în termenul legal, Direcția Generală a Finanțelor Publice Arad, în nume propriu și în reprezentarea Agenției Naționale de Administrare Fiscală București, solicitând modificarea ei, în sensul respingerii cererii de suspendare a actelor administrative, ca fiind nelegală și netemeinică.

În opinia recurentelor, reclamanta nu a justificat îndeplinirea cumulativă a celor două condiții impuse de art. 14 din Legea nr. 554/2004, pentru admisibilitatea cererii, iar suspendarea actului administrativ nu se poate acorda cu ușurință, întrucât, în ipoteza că se va ajunge, după judecarea fondului, la concluzia că se impune respingerea acțiunii, judecătorul se pune într-o situație delicată sub aspect profesional.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 3041 C. proc. civ. și ale Legii 554/2004.

Recursul nu este fondat.

Examinând actele dosarului și susținerile recurentelor, prin prisma dispozițiilor legale incidente în materie și a prevederilor art. 304 și 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că hotărârea atacată este dată cu aplicarea corectă a legii, nefiind dat nici un alt motiv care să impună casarea ei, astfel încât recursul va fi respins.

Pentru a se concluziona astfel, au fost avute în vedere considerentele ce urmează.

Bucurându-se de prezumțiile de legalitate și veridicitate, actele administrative sunt executorii din oficiu și prin ele însele, fără a necesita intervenția altui organ, pentru a le învesti cu formulă executorie.

Datorită acestui specific, suspendarea actelor administrative, ca operație juridică de întrerupere vremelnică a efectelor lor, devine necesară în anumite situații, putând fi dispusă, însă, numai în limitele și condițiile legii.

Legea nr. 554/2004 consacră, ca regulă generală, suspendarea judecătorească, la cerere, o dată cu introducerea recursului administrativ sau a acțiunii în fața instanței de contencios administrativ.

Astfel, în conformitate cu prevederile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, o dată cu sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ, până la pronunțarea instanței de fond.

Suspendarea executării actului administrativ unilateral poate fi solicitată de reclamant, potrivit art. 15 al legii, și prin cererea adresată instanței competente pentru anularea, în tot sau în parte, a actului, în acest caz putându-se dispune, dacă se constată, evident, îndeplinirea acelorași condiții cumulative prevăzute de art. 14 din lege, până la soluționarea definitivă și irevocabilă a cauzei.

Legea actuală menține, așadar, formularea tradițională conform căreia suspendarea se poate cere „în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente”, condiții ce se impune a fi îndeplinite în mod cumulativ. Este fără îndoială, însă, că aceste condiții se determină reciproc, logic, neputându-se vorbi despre „caz bine justificat”, fără a exista pericolul producerii unei pagube și invers, despre „iminența pagubei”, în absența caracterului „bine justificat” al cazului.

În speță, prima instanță a reținut în mod corect că celor două condiții cumulative impuse de text pentru admisibilitatea cererii sunt îndeplinite.

S-a dovedit, astfel, în mod evident, iminența pagubei, circumscrisă în sens larg și unei perturbări a activității economice a reclamantului, raportat la cuantumul ridicat al sumei în litigiu și începerea executării silite a titlului de creanță, iar în contestația împotriva acestuia au fost evidențiate și alte aspecte bine justificate, ce vizează intervenirea prescripției pentru stabilirea unor obligații de plată, de natură a argumenta că este vorba de „un caz bine justificat”.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 312 pct. 1 C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Arad, în nume propriu și în reprezentarea Agenției Naționale de Administrare Fiscală, împotriva încheierii din 22 februarie 2006, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios administrativ, în dosarul nr. 12026/CA/2005, ca nefondat.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 septembrie 2006.