Compulsory administrative duty to issue motivated restitution decision under Law No. 10/2001

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București sub nr. 628 din 3 iunie 2006 reclamantul M.E. a chemat în judecată municipiul București, prin primarul General solicitând ca acesta să fie obligat să emită o dispoziție cuprinzând oferta de restituire în echivalent a apartamentului nr. 6, et. 1, situat în București, la valoarea actuală.

În motivarea acțiunii reclamantul a arătat că este unicul moștenitor al defunctei O.F., care a fost proprietarul imobilului solicitat, conform actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 11065 din 17 aprilie 1950. Acest imobil a fost naționalizat în baza Decretului nr. 92/1950 iar ulterior a fost vândut foștilor chiriași în baza Legii nr. 112/1995. Prin notificarea înregistrată sub nr. 3364 din 29 octombrie 2001, se arată în continuare, a solicitat Primăriei municipiului București măsuri reparatorii, în temeiul dispozițiilor Legii nr. 10/2001, însă nu a primit nici un răspuns.

Prin sentința civilă nr. 756 din 16 septembrie 2004 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, s-a admis acțiunea și a fost obligat pârâtul să soluționeze notificarea adresată de reclamant.

În motivarea sentinței s-a reținut că pârâtul nu a respectat obligațiile ce-i revin potrivit art. 23 din Legea nr. 10/2001, de a se pronunța prin decizie sau dispoziție motivată asupra cererii de restituire, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel Municipiul București, reprezentat prin Primarul General care a susținut că tribunalul nu era competent material să soluționeze cererea, instanța competentă fiind judecătoria și că împotriva soluției pronunțate se poate exercita doar calea de atac a contestației potrivit art. 33 din acest act normativ.

Prin decizia civilă nr. 130/A din 27 ianuarie 2005 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, apelul a fost respins ca nefondat.

În motivarea acestei decizii s-a reținut că persoana îndreptățită este îndrituită să primească răspuns la petiția formulată, iar în temeiul art. 24 din Legea nr. 10/2001 deținătorul imobilului are obligația de a emite decizie sau dispoziție motivată prin care se face o ofertă de restituire prin echivalent, corespunzătoare valorii imobilului, în ipoteza în care restituirea în natură a acestuia nu este aprobată sau nu este posibilă.

Pârâtul a atacat cu recurs decizia pronunțată în apel, invocând prevederile art. 304 pct. 9 cod și susținând că „hotărârea este dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii”.

În dezvoltarea motivelor de recurs se arată că termenul de 60 de zile prevăzut de art. 20 pct. 1, 2 și 3 coroborat cu art. 23 din Legea nr. 10/2001 este un termen de recomandare, depășirea lui neputând fi sancționată în nici un fel, iar pe de altă parte, notificatorii aveau obligația de a se interesa dacă dosarele erau complete, în caz contrar fiind obligați să aducă documentele lipsă.

Verificând legalitatea deciziei recurate, în raport de criticile formulate și prevederile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul de față este nefondat pentru considerentele ce succed.

În sensul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Deși recurentul a invocat teza a II-a a acestui text de lege, nu a arătat expres în ce constă încălcarea sau aplicarea greșită a legii, făcând doar o prezentare a textelor art. 20 pct. 1, 2 și 3 și art. 23 din Legea nr. 10/2001 și o succintă analiză a termenului de 60 de zile, considerat ca fiind un termen de recomandare.

Chiar și în această situație de motivare sumară, puțin argumentată a recursului, Înalta Curte reține că instanțele anterioare au făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale în cauză.

În conformitate cu dispozițiile art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării, sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 22, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau, după caz, dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură.

Potrivit art. 24 alin. (1) din aceeași lege, dacă restituirea în natură nu este aprobată sau nu este posibilă, după caz, deținătorul imobilului este obligat ca, prin decizie sau prin dispoziție motivată, în termenul prevăzut de art. 23 alin. (1), să facă persoanei îndreptățite o ofertă de restituire prin echivalent.

Față de prevederile legale enunțate, rezultă fără echivoc, că, indiferent de situație, respectiv dacă persoanei îndreptățite i se restituie imobilul în natură, se oferă restituirea prin echivalent sau i se refuză un atare drept, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe printr-o decizie sau dispoziție motivată asupra solicitării adresate prin notificare.

Chiar dacă legiuitorul nu a reglementat în mod expres situația în care persoana deținătoare refuză să răspundă solicitării adresată pe cale de notificare, cei îndreptățiți se pot adresa instanței judecătorești pentru ca persoana juridică deținătoare să fie obligată să emită o decizie sau dispoziție motivată, ca răspuns la notificare.

Inconsecvența legiuitorului și necorelarea dispozițiilor legale în Legea nr. 10/2001 nu poate constitui o piedică în calea persoanei îndreptățite de a-și valorifica drepturile recunoscute de lege.

Față de aceste argumente, prevăzute expres prin dispozițiile legale menționate sau rezultate din interpretarea prevederilor Legii nr. 10/2001, potrivit caracterului reparatoriu al acestui act normativ, se privesc ca nefondate criticile recurentului, astfel că se va dispune respingerea recursului ca nefondat, în conformitate cu prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul declarat de Municipiul București, prin Primarul general împotriva deciziei nr. 130/A din 27 ianuarie 2005 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 iunie 2006.