Exclusivity of civil tribunal jurisdiction over sanctions for administrative silence in real estate restitution proceedings under Law No. 10/2001

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 2128 din 23 aprilie 2004 pronunțată de Judecătoria sectorului 5 București s-a admis cererea formulată de reclamanta P.M.G. împotriva pârâților Primarul General al Municipiului București și Primăria Municipiului București, Comisia pentru aplicarea Legii nr. 10/2001. A fost obligat Primarul General să se pronunțe printr-o dispoziție motivată asupra cererii reclamantei formulată prin notificarea nr. 3175 din 12 octombrie 2001.

La soluționarea cauzei, instanța a avut în vedere probele administrate în cauză în raport cu care a reținut următoarele:

Prin intermediul executorului judecătoresc, reclamanta a formulat notificare în condițiile Legii nr. 10/2001 către Primăria Municipiului București, înregistrată sub nr. 3175 din 12 octombrie 2001, privind restituirea în natură a apartamentului nr. 7 din imobilul situat în București, compus din 3 camere și dependințe.

Primarul General a încălcat obligația care îi incumbă potrivit art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, de a se pronunța asupra cererii de restituire în natură formulată de către reclamantă.

Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin decizia civilă nr. 2021 din 19 octombrie 2004 a respins ca nefondat apelul formulat de către pârâtul Municipiul București prin Primarul General împotriva sentinței civile nr. 2128 din 23 aprilie 2004 pronunțată de Judecătoria sectorului 5 București, reținând următoarele considerente:

În condițiile în care persoana care se consideră îndreptățită la restituirea în natură a unui imobil în condițiile Legii nr. 10/2001 formulează notificare, însoțită de actele pe care își întemeiază cererea, unitatea deținătoare este obligată ca în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării să emită o decizie prin care să se pronunțe asupra acesteia. Dacă actele doveditoare se depun la o dată ulterioară înregistrării notificării, acest termen se calculează de la data depunerii lor.

Atâta timp cât reclamanta susține că actele depuse odată cu notificarea, completate ulterior, sunt singurele pe care înțelege să-și întemeieze pretenția de restituire a imobilului, unitatea deținătoare este obligată să emită a deciziei, de admitere sau de respingere a cererii, în temeiul acestor acte și în termenul prevăzut de lege.

Împotriva deciziei de apel a formulat recurs motivat apelantul.

Curtea constată însă că în mod nelegal a fost soluționată cauza în primă instanță de către judecătorie.

Competența de soluționare a cererii formulată de către reclamantă aparține secției civile a tribunalului în a cărui circumscripție teritorială își are sediul intimata, din considerente de simetrie cu dispozițiile care reglementează instanța competentă să cenzureze dispoziția sau decizia emisă (art. 26 alin. final Legea nr. 10/2001 republicată).

Atitudinea omisivă a persoanei juridice deținătoare, în cazul în speță îmbrăcând forma lipsei răspunsului concretizat în dispoziție în termenul legal, atrage competența instanței care este competentă să cenzureze chiar dispoziția prin care trebuie să se soluționeze notificarea.

Pasivitatea persoanei notificate echivalează cu neîndeplinirea obligației corelative unui drept subiectiv civil, respectiv dreptul la restituirea în natură sau prin echivalent a imobilului.

În aceste condiții, acțiunea prin care se solicită sancționarea pasivității persoanei deținătoare reprezintă o veritabilă acțiune de realizare a dreptului, a cărei cauză se află în prevederile Legii nr. 10/2001, care reprezintă o lege specială și care instituie o procedură specială diferită de cea de drept comun.

Pentru soluționarea unei acțiuni de genul celei de față, instanța procedează la verificarea condițiilor legale de emitere a deciziei/dispoziției; procedura este guvernată de aceleași norme legale pe care este chemată instanța să le verifice atunci când cenzurează legalitatea unei decizii/dispoziții.

În aceste condiții, nu este sancționată o simplă obligație de a face în condițiile dreptului comun și care să atragă plenitudinea de competență în favoarea judecătoriei.

Constatând din oficiu, prin urmare, că în cauză s-a încălcat competența instanței de fond de soluționare, ceea ce atrage incidența art. 304 pct. 3 C. proc. civ. și art. 312 pct. 6 C. proc. civ., Curtea urmează ca, formal, să admită recursul și să caseze decizia de apel, precum și sentința de fond, trimițând cauza pentru competentă soluționare a contestației la Tribunalul București, secția civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul formulat de recurentul Municipiul București, prin Primar general împotriva deciziei 2021 din 10 octombrie 2004 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Casează decizia menționată și sentința civilă nr. 2128 din 23 aprilie 2004 pronunțată de Judecătoria sectorului 5.

Trimite cauza pentru soluționarea contestației la Tribunalul București.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 februarie 2006.