Detention extension order not appealable; appeals inadmissible and costs awarded.

Asupra recursurilor de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 122/P/2003, Tribunalul Timiș, secția penală, a condamnat, printre alții, pe inculpații:

1. D.M.G. la o pedeapsă rezultantă de 18 ani închisoare pentru săvârșirea a patru infracțiuni de tâlhărie și 4 infracțiuni de lipsire de libertate în mod ilegal.

2. G.I. la o pedeapsă rezultantă de 20 ani închisoare pentru săvârșirea a patru infracțiuni de tâlhărie și patru infracțiuni de lipsire de libertate în mod ilegal.

Apelurile declarate de inculpați împotriva hotărârii primei instanțe au fost respinse, ca nefondate, prin decizia penală nr. 189/P/2003.

Împotriva acestei din urmă hotărâri au declarat recurs inculpații D.M.G., G.I., F.I., M.D. și M.E. – C., pentru judecarea cărora s-a fixat termen la 9 octombrie 2003.

Prin încheierea din 24 iulie 2003, Curtea Supremă de Justiție, secția penală, întemeindu-se pe prevederile art. 5 pct. 1 lit. a) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, precum și pe dispozițiile art. 160d C. proc. pen., a constatat că măsura arestării inculpaților este legală și a dispus prelungirea acesteia până la 22 august 2003.

La 21 august și la 18 septembrie 2003, secția penală a Curții Supreme de Justiție a constatat, din nou, legalitatea măsurii arestării preventive a inculpaților și, prin încheierile pronunțate la datele menționate, a prelungit această măsură cu câte 30 zile.

Împotriva încheierii din 18 septembrie 2003 inculpații D.M.G. și G.I. au declarat recurs.

Recursurile sunt inadmisibile.

Prin art. 160d alin. (1) C. proc. pen. se prevede că „dacă inculpatul a fost condamnat de instanța de fond la pedeapsa închisorii sau detențiunii pe viață, dispunându-se arestarea preventivă ori prelungirea arestării prin hotărâre, la termenul fixat conform art. 375 alin. (1) pentru judecarea apelului sau la termenul fixat conform art. 38512 alin. (1) pentru judecarea recursului, instanța verifică, din oficiu, legalitatea arestării și dispune, prin încheiere motivată, prelungirea sau revocarea acestei măsuri”.

Dar, în timp ce prin alin. (2) din același articol se prevede că „în cazul în care s-a dispus arestarea preventivă, în cursul judecării apelului sau recursului, se aplică în mod corespunzător dispozițiile art. 160b și ale art. 160c alin. (1)”, care se referă la posibilitatea ca încheierile să fie atacate cu recurs, pentru încheierile menționate în alin. (1) al art. 160d C. proc. pen., prin care instanța de apel sau recurs dispune prelungirea sau revocarea arestării, nu este prevăzută o asemenea cale de atac.

Așa fiind și cum prin art. 160c alin. (1) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 66/2003, se prevede că poate fi atacată cu recurs încheierea primei instanțe prin care se dispune asupra prelungirii arestării, este evident că pentru încheierea pronunțată în aceeași materie de instanța de apel sau aceea de recurs, legiuitorul, nereglementând posibilitatea exercitării recursului, nu a considerat necesară această cale de atac. Or, recunoașterea unei căi de atac, în alte situații decât cele reglementate de legea procesuală penală, constituie o încălcare a principiului legalității căilor de atac și, din acest motiv, apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept.

Este adevărat că prin art. I pct. 25 și 26 din O.U.G nr. 109/2003 (M. Of., nr. 748/26.10.2003), art. 160c și art. 160d C. proc. pen. au fost abrogate.

În același sens sunt însă dispozițiile art. 160b, cu trimitere la art. 160a alin. (2) C. proc. pen., modificate prin ordonanța de urgență menționată.

Totodată, ordonanța de urgență privitoare la modificarea Codului de procedură penală nu a vizat condițiile de exercitare a recursului în procesul penal, așa încât acestea rămân în continuare așa cum au fost reglementate prin Cap. III al Titlului II din Partea specială a acestuia.

Ca atare, chiar și în raport de modificarea legislativă menționată, calea procesuală aleasă de inculpat nu are suport legal și, în consecință, în lipsa dreptului de a sesiza instanța de control judiciar, recursul declarat de către acesta nu poate declanșa controlul judecătoresc asupra legalității și temeiniciei încheierii atacate, prin care instanța competentă, conform normelor legale în vigoare la data pronunțării, a dispus prelungirea măsurii arestării preventive a inculpatului cu 30 zile.

Pe de altă parte, în raport de modul de reglementare, calea de atac constituie o calitate a hotărârii judecătorești.

În consecință, o hotărâre judecătorească, sentință, decizie sau încheiere, după caz, este supusă căilor de atac prevăzute de lege la data pronunțării acesteia.

Așa fiind, admisibilitatea recursului declarat de inculpat este examinată în raport de exercitarea acestuia cu respectarea condițiilor prevăzute de legea procesuală penală la data pronunțării hotărârii atacate.

De altfel, o încheiere a instanței de recurs, privind prelungirea arestării, nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs și pentru că o asemenea posibilitate ar impune investirea unei instanțe ierarhic superioare celei firești cu calea de atac a recursului, ceea ce ar fi inadmisibil, deoarece în acest mod s-ar nesocoti normele legale referitoare la competența instanțelor.

În fine, inadmisibilitatea unei alte interpretări decât aceea care reiese neîndoielnic din prevederile art. 160d, corelate cu cele ale art. 160c alin. (1) C. proc. pen., mai este impusă de reglementarea de ansamblu din același cod, din care se degajă principiul că recursul împotriva încheierilor se judecă totdeauna de instanța firească de recurs, indiferent dacă această cale de atac poate fi exercitată separat sau numai odată cu fondul.

În consecință, pentru considerentele ce preced, constatându-se inadmisibilitatea căii de atac exercitate de inculpați, în baza art. 38515 pct. 1 lit. a) C. proc. pen., Curtea va respinge recursurile ca inadmisibile.

Totodată, în temeiul art. 192 alin. (2) și (4) C. proc. pen., Curtea va obliga pe recurenți, potrivit dispozitivului, la plata cheltuielilor judiciare către stat, în care este inclus și onorariul de avocat, cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, care se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de inculpatii G.I. și D.M.G. împotriva încheierii din 18 septembrie 2003, pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, secția penală, în dosarul nr. 2567/2003, ca inadmisibile.

Obligă pe inculpați să plătească statului câte 1.000.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs, din care suma de 400.000 lei, reprezentând onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu, va fi avansată din fondul Ministerului Justiției.

Pronunțată astăzi 17 noiembrie 2003, în ședință publică.