Refugee status for deportation to Transnistria: admissibility of joint notarial witness declarations and requirement of individual testimony under Civil Procedure Code Arts. 192 and 196

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la Curtea de Apel Suceava, urmare a declinării competenței de către Tribunalul Botoșani, reclamanta F.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Casa Județeană de Pensii Botoșani, anularea hotărârii nr. 1630 din 25 februarie 2005, emisă de pârâtă și obligarea acesteia să-i acorde drepturile prevăzute de Legea nr. 189/2000.

În susținerea acțiunii, reclamanta a depus, în copie, mai multe înscrisuri, printre care acte de stare civilă și o declarație notarială comună a unor martori, arătând că a fost deportată în Transnistria, în perioada septembrie 1942 - 1944, din motive etnice și rasiale.

Prin sentința civilă nr. 277 din 7 septembrie 2005, Curtea de Apel Suceava, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea și cererea de intervenție în interesul reclamantei și a anulat hotărârea emisă de pârâtă, obligând-o să să-i recunoască reclamantei, statutul de refugiată, pentru perioada octombrie 1942 - 1 septembrie 1944, cu acordarea drepturilor compensatorii legale corespunzătoare.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut că, prin probatoriul administrat în cauză, respectiv declarațiile celor doi martori, reclamanta a făcut dovada că, împreună cu familia sa, a fost obligată să-și schimbe domiciliul, din România, în Transnistria (Bug), fiind deportată, din motive etnice, în perioada sus menționată.

Considerând-o netemeinică și nelegală, împotriva sentinței pronunțate de instanța de fond a declarat recurs, pârâta Casa Județeană de Pensii Botoșani, arătând că în mod greșit instanța a stabilit calitatea de deportat a reclamantei și a acordat acesteia, drepturile compensatorii prevăzute de lege, în condițiile în care susținerile reclamantei nu au fost dovedite cu acte oficiale, iar persoanele care au dat declarații în susținerea acțiunii, nu au făcut dovada că ele însele au calitatea de beneficiare a prevederilor O.G. nr. 105/1999.

Examinând cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Curtea constată că recursul este fondat, după cum se va arăta în cele ce urmează.

În conformitate cu art. 1 lit. a) din O.G. nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare, de prevederile acestui act normativ beneficiază persoana, cetățean român, care, în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940, până la 6 martie 1945, a avut de suferit persecuții etnice, în sensul că a fost deportată în ghetouri și lagăre de concentrare din străinătate.

De asemenea, potrivit art. 61 din O.G. nr. 105/1999 și art. 4 din Normele pentru aplicarea prevederilor acestui act normativ, aprobate prin H.G. nr. 127/2002, dovada încadrării în situațiile prevăzute la art. 1 din ordonanță, se poate face cu acte oficiale eliberate de organele competente sau, în lipsa acestor acte, prin declarație cu martori.

În lipsa unor acte oficiale, pentru dovedirea împrejurărilor invocate în susținerea acțiunii, reclamanta a depus la dosarul cauzei, declarațiile martorilor Z.M. și S.P.

Referindu-se la mărturie, ca mijloc de probă în procesul civil, art. 192 C. proc. civ. stabilește că, înainte ca martorul să declare ceea ce știe în legătură cu faptele sau împrejurările ce constituie obiectul probei, un minimum de aspecte se impun a fi precizate, tocmai pentru a da posibilitatea judecătorului să aprecieze în ce măsură mărturia depusă reflectă realitatea. De asemenea, potrivit art. 196 din același cod, mărturia este individuală, neputând fi dată o declarație comună a mai multor martori. Aceste reguli prevăzute de Codul de procedură civilă, trebuie considerat că se aplică tuturor declarațiilor de martori, indiferent dacă acestea sunt judiciare sau extrajudiciare, ca în speța de față, întrucât nerespectarea lor face imposibilă operațiunea de apreciere a mărturiilor.

Or, analizând declarațiile martorilor depuse la dosarul cauzei, reiese că nici unul din aspectele prevăzute de art. 192 C. proc. civ., cu excepția identității și vârstei martorilor, nu au fost lămurite în prealabil. În același timp, nici condiția ca mărturia să fie individuală, nu este respectată în cauză, declarațiile celor doi martori fiind consemnate într-un singur înscris.

Declarațiile martorilor, singurele probe pe care instanța de fond le invocă în motivarea hotărârii, nu respectă, așadar, cerințele prevăzute de lege și nu se coroborează cu nici un alt mijloc de probă.

Or, pentru a ajunge la o soluție temeinică și legală, judecătorii trebuie să aibă rol activ, fiind datori, potrivit art. 129 alin. (5) C. proc. civ., a stărui, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii. În acest sens, aceleași prevederi legale acordă judecătorilor, puterea de a ordona administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părțile s-ar împotrivi.

Față de dispozițiile legale menționate, hotărând în baza unui probatoriu neconcludent, fără a stabili în mod neechivoc adevărul cu privire la starea de fapt invocată de reclamantă, instanța de fond a pronunțat o hotărâre netemeinică și nelegală.

Pentru aceste motive, recursul va fi admis, sentința atacată va fi casată și, în temeiul art. 313 teza I C. proc. civ., va fi trimisă cauza, spre rejudecare, la aceeași instanță care, în aplicarea art. 315 alin. (1) și (3) din același cod, va proceda la completarea probatoriului, în sensul audierii nemijlocite a martorilor și al prezentării de către aceștia, a dovezilor că ei înșiși au calitatea de beneficiari ai prevederilor O.G. nr. 105/1999, așa cum precizează în declarația notarială depusă la dosarul de fond.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta Casa Județeană de Pensii Botoșani împotriva sentinței civile nr. 277 din 7 septembrie 2005 a Curții de Apel Suceava, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și trimite cauza, spre rejudecare, la aceeași instanță.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 ianuarie 2006.