VAT deduction upheld for late payment penalties; tax authority's appeal dismissed as unfounded.

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 200 din 17 septembrie 2001, Curtea de Apel Galați, secția comercială și de contencios administrativ, a admis acțiunea formulată de reclamanta SC M.T. SRL Galați (aflată în prezent în procedura de lichidare, în baza Legii nr. 64/1995, lichidator judiciar desemnat fiind SC E.L. SRL Iași), în contradictoriu cu pârâții Ministerul Finanțelor Publice și Direcția Generală a Finanțelor Publice Galați, a dispus anularea deciziei nr. 1680/2000 și a hotărârii nr. 15/2000, emise de pârâți, exonerând, totodată, reclamanta, de plata sumelor menționate în procesul-verbal nr. 914/2000, pe care l-a anulat.

Instanța a reținut că soluția se impunea, întrucât, contractând cu SC R. SA Onești, procesarea de petrol într-o fază de benzină secundară, care s-a și vândut ca atare, reclamantei nu-i sunt aplicabile prevederile art. 12 din O.U.G. nr. 82/1997, care dispun în sensul că se datorează accize pentru carburanții auto, calitate pe care benzina secundară nu o întrunește.

Recursul declarat de pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice Galați, în nume propriu și pentru pârâtul Ministerul Finanțelor Public, împotriva sentinței mai sus menționate, a fost admis de către Curtea Supremă de Justiție, secția de contencios administrativ, prin decizia nr. 3010 din 3 octombrie 2003, fiind casate hotărârea recurată și decizia nr. 1680/2002 a Ministerului Finanțelor Publice, cu trimiterea cauzei la această din urmă autoritate, pentru soluționarea pe fond.

La data de 4 aprilie 2004, reclamanta SC M.T. SRL Galați, prin lichidator judiciar SC E.L. SRL Iași, a formulat o nouă cerere de chemare în judecată a acelorași autorități publice, solicitând anularea parțială a deciziei nr. 385/2003, emisă de Ministerul Finanțelor Publice, în executarea hotărârii instanței de control judiciar.

Prin sentința civilă nr. 212 din 1 noiembrie 2004, Curtea de Apel Galați, secția comercială și de contencios administrativ, a admis acțiunea, a anulat în parte decizia nr. 385/2003, respectiv pct. 1 din dispoziție și a exonerat reclamanta de plata sumei de 2.434.013.031 ROL, reprezentând T.V.A. și majorări de întârziere aferente, stabilite inițial prin procesul-verbal nr. 914/2000, încheiat de fosta D.G.F.P.C.F.S. Galați.

Instanța a reținut că reclamanta nu poate fi sancționată prin decăderea din dreptul de deducere a T.V.A., urmare a nemenționării în cele 8 facturi fiscale în discuție, a unor informații prevăzute ca obligatorii, abia prin art. 55 alin. (8) din Legea nr. 571/2003, care, însă, nu era în vigoare la momentul desfășurării operațiunilor în cauză, la acea dată procedura completării respectivelor mențiuni fiind prevăzută printr-o normă legală cu caracter supletiv.

S-a mai reținut că reclamanta a acționat cu bună credință, nefiindu-i imputabil faptul neplății T.V.A. de către furnizor.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs, în termen legal, pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice Galați, în nume propriu și în numele Ministerului Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală.

În motivarea recursului declarat, recurenta-pârâtă a criticat hotărârea instanței de fond, pentru a fi apreciat greșit atât actele și lucrările dosarului, cât și prevederile legale incidente în cauză, ceea ce a determinat pronunțarea unei hotărâri nelegale, bazate exclusiv pe concluziile raportului de expertiză și pe apărările reclamantei-intimate.

Recurenta a arătat, în esență, că în cauza supusă soluționării, problema de ordin legal ce trebuia soluționată, era aceea de a se determina în ce măsură reclamanta SC M.T. SRL avea dreptul se deducă T.V.A. - ul înscris pe cele 8 facturi emise de SC B.H. SRL București, care nu aveau toate rubricile formularului completate conform dispozițiilor prevăzute în H.G. nr. 704/1993, prin care s-a aprobat Regulamentul de aplicare a Legii nr. 82/1991.

Recurenta-pârâtă a susținut că în mod greșit instanța de fond a apreciat că nu se putea reține răspunderea reclamantei-intimate pentru lipsa mențiunilor ce nu îi sunt imputabile, în cauză putând fi analizată numai răspunderea civilă pentru fapta proprie, în condițiile în care trebuia reținută incidența normelor juridice speciale, de natură fiscală, care nu fac o astfel de distincție.

În fine, recurenta a mai arătat că reclamanta-intimată, pentru a putea exercita dreptul de deducere a T.V.A. - ului înscris în cele 8 facturi emise de furnizorul său sus-menționat, avea, potrivit art. 25 lit. b) din O.G. nr. 3/1992, obligația de a verifica întocmirea corectă a acestora, facturile trebuind să conțină elementele principale ale documentelor justificative enumerate prin Regulamentul privind aplicarea Legii contabilității nr. 82/1992, aprobat prin H.G. nr. 704/1993, pct. 119, ceea ce în speță nu s-a realizat.

Recursul este nefondat.

Înalta Curte, examinând actele și lucrările dosarului, prin prisma prevederilor legale incidente, incluzând art. 3041 C. proc. civ., în raport cu probele administrate și cu toate criticile recurentei-pârâte, reține că hotărârea instanței de fond este legală și temeinică și urmează a fi menținută, pentru considerațiunile în continuare prezentate.

Este adevărat că problema de drept ce se impune a fi soluționată și clarificată în cauza de față, astfel după cum a arătat și recurenta-pârâtă, este aceea de a determina în ce măsură reclamanta-intimată putea legal să deducă T.V.A. - ul aferent celor 8 facturi fiscale emise de furnizorul SC B.H. SRL, în condițiile în care aceste facturi nu aveau completate rubricile privind denumirea și numărul străzii furnizorului, județul și datele privind expediția mărfurilor.

Totodată, potrivit art. 25 lit. b) pct. b din O.G. nr. 3/1992, privind T.V.A., cumpărătorii sunt obligați să solicite de la furnizori sau prestatori, facturi sau documente înlocuitoare pentru bunurile sau serviciile achiziționate și să verifice înscrierea în documentele respective a datelor prevăzute la lit. a) a aceluiași articol.

Înalta Curte reține, însă, că acest text nu poate fi aplicat și interpretat, decât în corelație cu pct. 119 din HG. nr. 704/1993, pentru aprobarea unor măsuri de executare a Legii contabilității nr. 82/1992 (act abrogat ulterior prin hotărârea nr. 22/2003).

În condițiile în care acest text indică că „de regulă” documentele justificative cuprind elementele esențiale, numai exemplificativ indicate, este evident că ne aflăm în fața unei norme legale cu caracter supletiv, ce nu este însoțită de nici o sancțiune expresă, specifică, mai cu seamă în cazul în care mențiunile ce lipsesc, nu pot conduce la ideea că operațiunea economică în discuție nu ar fi fost desfășurată, cum este cazul părților din prezentul dosar.

În plus, astfel după cum a rezultat din actele și lucrările dosarului, societatea reclamantă M.T. SRL, în calitate de cumpărătoare a produselor menționate în cele 8 facturi fiscale emise de furnizorul SC B.H. SRL, a cerut de la acesta din urmă, potrivit legii. certificatul de înmatriculare, certificatul de înregistrare fiscală. precum și cel de plătitor de T.V.A.. nr. 9/51672 din 1998, acte care cuprindeau mențiunile lipsă din facturi, respectiv numele și numărul străzii furnizorului.

În fine, așa cum în mod corect s-a reținut și de către instanța de fond, se poate vorbi de caracterul imperativ al normei ce reglementează cuprinsul unui „document fiscal justificativ”, abia începând cu anul 2003, când prin Legea nr. 571/2003 (Codul fiscal) s-au prevăzut expres informațiile necesare pe care trebuie să le conțină un astfel de act, în art. 55 alin. (8) din acest act normativ, inaplicabil, însă, raporturilor și situației juridice în speță, născute anterior, sub imperiul altor acte normative sus menționate.

Față de cele indicate, rezultă că nu sunt întemeiate criticile recurentei, astfel că potrivit art. 312 C. proc. civ., recursul de față va fi respins ca nefondat, cu consecința menținerii hotărârii legale și temeinice a instanței de fond.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice Galați, în nume propriu și în numele pârâtului Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală, împotriva sentinței civile nr. 212 din 1 noiembrie 2004, a Curții de Apel Galați, secția comercială și de contencios administrativ, ca nefondat.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 ianuarie 2006.