Special jurisdiction of the Tribunal under Law No. 10/2001 for orders to emit restitution decisions, overriding general civil procedure rules.

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin decizia civilă nr. 1537 din 29 noiembrie 2005 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, în majoritate, s-a hotărât să se admită ambele apeluri declarate de către părți împotriva sentinței civile nr. 136 din 16 februarie 2005 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, sentință care a fost desființată, cu trimiterea cauzei pentru soluționare în primă instanță, la Judecătoria sectorului 5.

Pentru aceasta, instanța de apel a apreciat că fiind vorba de o obligație de a face, respectiv să emită decizia privind oferta de restituire, sau despăgubiri sub formă de echivalent, competentă conform art. 1 C. proc. civ. este judecătoria în raza căreia pârâta își are domiciliu.

În acest mod, curtea de apel, în opinia majoritară a considerat inaplicabil art. 24 alin. (8) din Legea nr. 10/2001.

Împotriva susnumitei decizii au declarat recurs reclamanții B.V. și B.L. care, invocând pct. 9 din art. 304 C. proc. civ., au susținut greșita aplicare a normelor de competență de drept comun.

Arată că în pofida faptului că legiuitorul n-a consacrat și ipoteza omisiunii persoanei notificate de a răspunde notificării, instanță, cea abilitată să cenzureze actul de dispoziție, este în mod firesc competentă să se pronunțe asupra măsurilor reparatorii și în cazul în care acest act cenzurabil lipsește în situația refuzului emitentului de a elibera în termenul legal prevăzut de lege.

Evidențiază că instanța are de statuat asupra unor chestiuni de drept izvorâte din specificul raporturilor juridice reglementate prin legea specială, Legea nr. 10/2001, pentru că obligația, ca obiect al cererii, n-are izvor în dreptul comun, ci se naște dintr-o reglementare specială.

În cazul lor, recurenții-reclamanți arată că nu sunt aplicabile dispozițiile art. 109 alin. (2) C. proc. civ., pe care le-a invocat instanța de apel, în raport de care sesizarea instanței se poate face numai după îndeplinirea unei proceduri prealabile, deoarece au parcurs procedura prealabilă administrativă, notificând pe pârâtă, iar nefinalizarea acesteia prin emiterea dispoziției/deciziei nu le este imputabilă, pârâta nerespectând termenul prevăzut de art. 23 alin. (1) legea.

În acest context recurenții precizează că nu pot fi privați de accesul la justiție, pentru a nu mai discuta că nimeni nu se poate apăra, invocând propria culpă.

Deliberând asupra recursului, Înalta Curte de Casație și Justiție urmează a-l admite deoarece în raport de obiectul cauzei privind obligația deținătorului, să emită prin decizie, sau, după caz, prin dispoziție motivată, răspunsul la notificare, în sensul dispozițiilor art. 26 din Legea nr. 10/2001, sunt incidente normele speciale ale acestei legi și nu cele de drept comun.

De aceea, competența în acest caz este dată nu de dispozițiile art. 5 C. proc. civ., de drept comun în cazul obligației de a face, ci, de dispozițiile speciale ale Legii nr. 10/2001, respectiv alin. (3) din art. 26 ale acestor norme aplicabile și în condiția inexistenței unui răspuns la notificarea, căreia i s-a dat curs de către recurenți în procedura prealabilă prevăzute de art. 22 și urm. din Legea nr. 10/2001.

Numai în temeiul acestui act normativ cu dispoziții speciale își pot revendica pretențiile în cauza de față unde recurenții-reclamanți cer emiterea deciziei de către deținător, ceea ce face ca, potrivit art. 26 alin. (3) al legii, competentă în primă instanță să fie tribunalul, și nu judecătoria, cum greșit a aplicat legea în materie de competență curtea de apel în opinie majoritară. În acest context, calea de atac a apelului la soluția de fond dată în cauză de Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin sentința nr. 136 din 16 decembrie 2005 astfel cum a fost îndreptată, printr-o încheiere de rectificare ulterioară, urmează a fi soluționată de curtea de apel ca instanță imediat superioară instanței de fond, în conformitate cu art. 3 pct. 2 C. proc. civ.

Fiind în condiția prevăzută de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., Înalta Curte, ca instanță de recurs, va proceda în sensul dispozițiilor art. 312 alin. (2) C. proc. civ. combinat cu art. 313 același cod, urmând ca instanța de trimitere să rejudece cele două apeluri ale părților, problema juridică a competenței fiind dezlegată și soluționată deja.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de reclamanții B.V. și B.L. împotriva deciziei civile nr. 1537 din 29 noiembrie 2005 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Casează decizia atacată și trimite cauza pentru rejudecare aceleiași curți de apel.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 mai 2006.