Jurisdictional conflict between special restitution law and general procedural code for compelling municipal authority to issue motivated decision

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea civilă din 4 octombrie 2004, reclamanții C.G.O. și N.I. au chemat în judecată pe pârâtul Municipiul București prin Primarul General pentru a fi obligat să emită decizie sau dispoziție motivată în sensul reglementat prin art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, prin care să soluționeze cererea transmisă prin notificare formulată potrivit art. 21 din aceeași lege.

De asemenea, reclamanții au cerut obligarea pârâtului la plata de daune cominatorii de câte 500.000 lei pentru fiecare zi de întârziere cu începere de la data rămânerii definitive a hotărârii ce se va pronunța și până la aducerea acesteia la îndeplinire.

Motivând acțiunea, reclamanții au susținut că au notificat pe pârât în condițiile Legii nr. 10/2001 sub nr. 1245 din 14 iulie 2001, iar acesta nu a emis dispoziție sau decizie motivată prin care să soluționeze cererea obiect al notificării, prin care au cerut restituirea în natură a unui imobil naționalizat în aplicarea Decretului nr. 92/1950.

Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a pronunțat sentința civilă nr. 45 din 20 ianuarie 2005, prin care a admis în parte acțiunea introdusă de reclamanți, a obligat pe pârât să răspundă la notificarea formulată de către reclamanți sub nr. 1245 din 19 iulie 2001 prin emiterea unei decizii sau dispoziții motivate cu privire la cererea de restituire în natură a apartamentelor nr. 5, 7 și 8 situate în București, a respins ca inadmisibil capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata unor daune cominatorii și a obligat pe pârât să plătească reclamanților 10 milioane lei cheltuieli de judecată.

Municipiul București a declarat apel, prin unul din motivele de apel invocând excepția de necompetență materială a Tribunalului București ca primă instanță.

Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a pronunțat decizia civilă nr. 1252 A din 30 iunie 2005, prin care a admis apelul, a anulat sentința tribunalului și a trimis cauza spre rejudecare în fond la Judecătoria sectorului 5 București, statuând că asemenea competență aparține instanței de trimitere potrivit Legii nr. 195/2004.

Reclamanții au declarat recurs, în dezvoltarea căruia susțin că instanța de apel a aplicat greșit Legea nr. 195/2004 și a încălcat dispozițiile art. 24 alin. (8) din Legea nr. 10/2001, ultimul act normativ stabilind expres competența tribunalului.

Recursul este întemeiat.

Legea nr. 195 din 25 mai 2004 a modificat parte C. proc. civ. sub aspectul competenței instanțelor judecătorești în alte domenii decât în materia Legii nr. 10/2001, păstrate fiind dispozițiile art. 1 pct. 1 și art. 2 pct. 4 C. proc. civ., potrivit cărora judecătoriile și, respectiv, tribunalele judecă în primă instanță anumite pricini expres prevăzute, cu excepția celor date prin lege în competența altor instanțe (în cazul judecătoriilor) sau în orice alte materii date prin lege în competența lor (în cazul tribunalelor).

Așadar, Legea nr. 195/2004 nu are incidență în materia litigiilor izvorâte din aplicarea Legii nr. 10/2001, care sub acest aspect conține reglementări proprii privind soluționarea acțiunilor în justiție contra deciziei sau dispoziției motivate [art. 24 alin. (7) și art. 33 alin. (3)], acțiunilor directe în restituire în natură sau, după caz, în pretenții [art. 26 alin. (3)] ori a altor acțiuni în pretenții (art. 31 și art. 32), stabilind și instanțele competente să le judece.

Este astfel evident că voința legiuitorului a fost de a conferi instanțelor judecătorești competențe speciale în aplicarea unei legi speciale.

La fel de adevărat este însă că legiuitorul nu a prevăzut prin Legea nr. 10/2001 ipoteza în care persoanele juridice notificate potrivit art. 21 nu se vor conforma obligației imperative instituite prin art. 23 alin. (1) de a se pronunța într-un anume termen asupra cererii obiect al notificării, prin emiterea unei decizii sau, după caz, a unei dispoziții motivate.

Acțiunile în justiție, consecință a tăcerii culpabile a persoanei notificate, având ca obiect obligarea acesteia de a emite decizie sau dispoziție motivate, așa cum este cazul în speță, sunt o manifestare a dreptului oricărei persoane de a se adresa efectiv justiției pentru a hotărî asupra încălcării drepturilor sale cu caracter civil, soluționarea lor fiind de competența instanțelor judecătorești ca litigii de natură pur civilă.

Pe verticală, soluționarea pricinilor în primă instanță, în cazurile temporizării ori refuzului de finalizare a procedurii prealabile prevăzută de Legea nr. 10/2001, nu poate fi atribuită decât simetric regulilor procesuale reglementate prin această lege, adică în competența instanței care judecă acțiunea principală, care este secția civilă a tribunalului conform art. 24 alin. 8 din lege.

Pentru rațiunile expuse și în aplicarea art. 312 alin. (1), (2) și (5) C. proc. civ., recursul de față va fi admis, hotărârea atacată va fi casată, iar cauza va fi trimisă spre rejudecare la aceeași curte de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de C.G.O. și N.I. împotriva deciziei civile nr. 1252/A din 30 iunie 2005 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Casează decizia atacată și trimite cauza spre rejudecare la Curtea de Apel București.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 martie 2006.