Rejection of appeals in commercial association dispute upholding late payment penalties and eviction for non-payment

Asupra recursurilor de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința comercială nr. 11394 din 4 octombrie 2004, pronunțată în dosarul nr. 14573/2002, Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a admis în parte cererea principală formulată de M.B. prin P.G., pârâta SC D.A. SRL fiind obligată la plata către reclamant a sumei de 5.765,19 dolari S.U.A. în echivalent în lei la data plății, reprezentând penalități de întârziere pe perioada 13 august 1999 – 30 aprilie 2002, a dispus evacuarea pârâtei din imobilul situat în Calea Victoriei, precum și plata cu titlul de cheltuieli de judecată a sumei de 78.000 lei.

Totodată a fost respinsă ca neîntemeiată cererea reconvențională, promovată de pârâtă, prin care s-a solicitat să se constate nulitatea absolută a prevederilor art. 8 alin. (2) din contractul de asociere din 15 aprilie 1999 încheiat de părțile în litigiu, fiind respinsă ca neîntemeiată și solicitarea pârâtei reclamante de acordare a cheltuielilor de judecată.

Împotriva sentinței au declarat recurs ambele părți care în baza art. 84 C. proc. civ. a fost calificat drept apel, în condițiile dispozițiilor art. 282 C. proc. civ.

Prin decizia comercială nr. 511 din 31 mai 2005, Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, a respins ambele apeluri, ca nefondate.

Pentru a se pronunța astfel, a reținut cu privire la apelul reclamantei – pârâte că, în lipsa unei dispoziții exprese, singurele cauze de întrerupere a termenului de prescripție extinctivă sunt cele prevăzute prin art. 16 din decretul nr. 167/1958, modificat între care nu se află și realizarea procedurii prealabile încât excepția prescripției a fost deci, bine soluționată pentru o parte din pretențiile deduse judecății, care au fost respinse ca prescrise.

Cu privire la apelul pârâtei – reclamante reconvențional a reținut că art. 8 din contractul părților a fost asumat de către apelantă neîncălcând nici o lege in vigoare la momentul încheierii contractului, actele normative invocate fiind ulterioare acestei date, neputând modifica convenția părților încât legal au fost admise în parte pretențiile întemeiate pe convenție.

Art. 8 fiind pe deplin votat, neexecutarea obligațiilor asumate prin acesta, atrage și aplicarea sancțiunilor prevăzute prin art. 9 respectiv, plata de penalități și evacuarea, încât s-a concluzionat cu această motivare, că sunt legale și măsurile de obligare la plata de penalități și evacuarea din spațiul ce a făcut obiectul contractului.

Împotriva acestei din urmă hotărâri au formulat recurs ambele părți.

Reclamantul pârât a invocat, în drept, dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. susținând că instanța a ignorat dispozițiile art. 12, art. 16 lit. a) din decretul nr. 167/1958 potrivit cărora în cazul prestațiilor succesive, dreptul la acțiune cu privire la fiecare din prestații se stinge printr-o prescripție deosebită, iar plata echivalează cu recunoașterea care este caz de întrerupere.

Astfel, prin recunoașterea debitului principal a fost recunoscut și debitul accesoriu, respectiv penalitățile de întârziere, calculate în baza contractului.

Pârâta reclamantă a invocat, în drept, dispozițiile art. 304 pct. 9 și 10 C. proc. civ.

A arătat că dispoziția contractuală prevăzută în art. 8 din contract este contrară dispozițiilor H.G. nr. 402/2000, H.G. nr. 859/2002, Legii nr. 414/2002 și a dispozițiilor art. 255 și 256 C. com. fiind o clauză leonină și deci, este nulă în sensul art. 948, 966 și 968 C. civ., astfel că, nu poate produce efecte juridice și cum nu se datorează debitul principal nu se datorează nici penalități de întârziere.

Cât privește recunoașterea debitului principal aceasta nu poate fi considerată ca o probă absolută, dimpotrivă, este contrazisă de expertiza întocmită de expert P.N., probă concludentă în cauză și înlăturată de instanța de apel, fără nici o motivare.

Cât privește măsura rezilierii, aceasta este nelegală, deoarece rezilierea de drept nu putea opera decât în condițiile culpei, ceea ce nu s-a dovedit.

Recursurile sunt nefondate.

Referitor la recursul reclamantei pârâte se constată că instanța de apel a făcut o aplicare corectă a dispozițiilor art. 12 din decretul nr. 167/1958 cu referire la art. 3 alin. (1) din același decret, termenul de prescripție fiind calculat lună de lună, în raport de scadența obligației principale dar și de zilele de întârziere și cum nu s-a dovedit că au intervenit cauze legale de întrerupere sau suspendare a acestuia raportat la obligație dedusă judecății, corect s-a reținut că pentru perioada mai 1999 – iulie 1999 dreptul la acțiune este prescris neputându-se acorda penalități de întârziere decât pentru perioada celor 3 ani anteriori introducerii acțiunii.

Prin urmare, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul reclamantei va fi respins, ca nefondat.

Referitor la recursul pârâtei reclamante, se constată că nu se poate reține nulitatea clauzei în raport de dispozițiile legilor speciale invocate, care vizează modul de contabilizare al veniturilor și cheltuielilor asocierii în participațiune și a impozitului pe profit, dispoziții care nu erau în vigoare la momentul încheierii contractului, iar nerespectarea lor nu atrage nulitatea ci, eventual sancțiuni fiscale.

Pe de altă parte, în mod legal, a concluzionat curtea de apel că procurarea folosinței spațiului de către reclamanta pârâtă nu poate fi gratuită, iar acceptarea de către pârâta reclamantă a unei plăți fixe lunare independent de profit produce efecte juridice chiar dacă obligația nu poate constitui obiectul unei asocieri în participațiune din punctul de vedere al art. 251 și art. 256 C. com. dar este o închiriere și deci, pârâta reclamantă folosind spațiul trebuie să plătească sumele la care s-a obligat lunar.

Stabilirea naturii și a valabilității convenției sunt de competența instanței de judecată și nu a expertului contabil care și-a depășit atribuțiile, iar instanța de apel chiar dacă nu a motivat în sensul conversiei actului juridic, soluția de obligare la plată este corectă, în raport de toate probele administrate și pe care aceasta și-a bazat soluția.

Totodată, neachitarea acestor sume la termenele stabilite în lipsa unor cauze exoneratoare de răspundere, ceea ce pârâta reclamantă nu a dovedit, a condus la rezilierea de drept în condițiile art. 9 alin. (4) din contract și, ca o consecință la măsura evacuării din spațiu care în aceste condiții a fost legal dispusă.

Așa fiind, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ. și recursul pârâtei reclamante va fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul M.B., împotriva deciziei nr. 511 din 31 mai 2005, pronunțată de Curtea de Apel București, ca nefondat.

Respinge recursul declarat de pârâta SC D.A. SRL București, împotriva aceleiași decizii, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 ianuarie 2006.