Deportation status recognition under Law 189/2000: evidentiary sufficiency of extrajudicial witness declarations versus mandatory individual witness examination requirements
Legislator summary
AI generatedThe High Court of Cassation and Justice admitted the appeal filed by the county pension house, set aside the appellate decision, and remanded the case for re-judgment to the same instance, effectively reversing the lower court's grant of benefits to the claimant. The dispute concerned the recognition of the claimant's status as a deportee under Law no. 189/2000 for the period 1943–1944, challenging a pension committee decision that had denied such status. The High Court ruled that the first-instance judgment was unlawful because the sole evidence provided—written witness declarations submitted by the claimant—failed to meet the procedural requirements of Articles 192 and 196 of the Civil Procedure Code, which mandate individual, preliminary examinations of witnesses to verify their credibility and the facts; as the witnesses were not sworn in court nor individually examined, and their status as fellow beneficiaries was not proven, the probative material was deemed inconclusive, necessitating a new hearing to properly administer witness testimony and verify the witnesses' own eligibility under Government Order no. 105/1999.
Legislator headnote
AI generatedart. 3041 C. proc. civ, art. 192 C. proc. civ, art. 129 alin. (5) C. proc. civ, art. 313 teza I C. proc. civ; Deportation status recognition under Law 189/2000: evidentiary sufficiency of extrajudicial witness declarations versus mandatory individual witness examination requirements: The dispute concerned the recognition of the claimant's status as a deportee under Law no. 189/2000 for the period 1943–1944, challenging a pension committee decision that had denied such status. The High Court ruled that the first-instance judgment was unlawful because the sole evidence provided—written witness declarations submitted by the claimant—failed to meet the procedural requirements of Articles 192 and 196 of the Civil Procedure Code, which mandate individual, preliminary examinations of witnesses to verify their credibility and the facts; as the witnesses were not sworn in court nor individually examined, and their status as fellow beneficiaries was not proven, the probative material was deemed inconclusive, necessitating a new hearing to properly administer witness testimony and verify the witnesses' own eligibility under Government Order no. 105/1999.
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedRelated Decisions
AI generatedKey legal questions extracted by Legislator
AI generatedCited in the dispositive to mandate the remittal of the case to the first instance for re-judgment following the quashing of the prior decision.
Full text
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată la Curtea de Apel Suceava, urmare a declinării competenței de către Tribunalul Botoșani, reclamanta I.G. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Casa Județeană de Pensii Botoșani, ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se anuleze hotărârea nr. 1647 din 25 februarie 2005 și să se constate că este beneficiara drepturilor recunoscute de Legea nr. 189/2000, pentru perioada cât a fost deportată, împreună cu familia, în Transnistria, comuna Varvaroka, sat Koronika, începând cu primăvara anului 1942 și până în toamna anului 1944.
În susținerea acțiunii, reclamanta a depus, în copie, mai multe înscrisuri, printre care acte de stare civilă și declarații autentificate din partea unor martori care s-au aflat în aceeași situație.
Prin sentința civilă nr. 327 din 21 septembrie 2005, Curtea de Apel Suceava, secția comercială, de contencios administrativ și fiscală, a admis acțiunea reclamantei, a anulat hotărârea nr. 1647 din 25 februarie 2005, emisă de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 189/2000, a Casei Județene de Pensii Botoșani și, totodată, a stabilit că reclamanta este beneficiara drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000, pentru perioada 1 decembrie 1943 - 1 septembrie 1944.
Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut că, prin probatoriul administrat în cauză, respectiv declarațiile martorilor, reclamanta a făcut dovada că, împreună cu familia, a fost obligată să-și schimbe domiciliul din România, în Transnistria, fiind deportată, din motive etnice, în perioada sus menționată.
Împotriva hotărârii instanței de fond a declarat recurs, pârâta Casa Județeană de Pensii Botoșani, criticând-o și considerând-o nelegală, arătând că în mod greșit instanța a stabilit calitatea de deportat a reclamantei și a acordat acesteia, drepturile compensatorii prevăzute de lege, în condițiile în care susținerile acesteia nu au fost dovedite cu acte oficiale, iar persoanele care au dat declarații în susținerea acțiunii, nu au făcut dovada că ele însele au calitatea de beneficiar al prevederilor O.G. nr. 105/1999.
Examinând cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Curtea constată că recursul este fondat, după cum se va arăta în cele ce urmează.
În conformitate cu art. 1 lit. a) din O.G. nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare, de prevederile acestui act normativ beneficiază persoana, cetățean român, care, în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940, la 6 martie 1945, a avut de suferit persecuții etnice, în sensul că a fost deportată în ghetouri și lagăre de concentrare din străinătate.
De asemenea, potrivit art. 61 din O.G. nr. 105/1999 și art. 4 din Normele pentru aplicarea prevederilor acestui act normativ, aprobate prin H.G. nr. 127/2002, dovada încadrării în situațiile prevăzute la art. 1 din ordonanță se poate face cu acte oficiale eliberate de organele competente și, în lipsa acestor acte, prin declarație cu martori.
În lipsa unor acte oficiale, pentru dovedirea împrejurărilor invocate în susținerea acțiunii, reclamanta a depus la dosarul cauzei, declarațiile martorilor F.D. și P.G.
Referindu-se la mărturie, ca mijloc de probă în procesul civil, art. 192 C. proc. civ. stabilește că, înainte ca martorul să declare ceea ce știe în legătură cu faptele sau împrejurările ce constituie obiectul probei, un minim de aspecte se impun a fi precizate, tocmai pentru a da posibilitatea judecătorului să aprecieze în ce măsură mărturia depusă reflectă realitatea. De asemenea, potrivit art. 196 din același cod, mărturia este individuală, neputând fi dată o declarație comună a mai multor martori. Aceste reguli prevăzute de Codul de procedură civilă trebuie considerat că se aplică tuturor declarațiilor de martori, indiferent dacă acestea sunt judiciare sau extrajudiciare, ca în speța de față, întrucât nerespectarea lor face imposibilă operațiunea de apreciere a mărturiilor.
Or, analizând declarația martorilor depusă la dosarul cauzei, reiese că nici unul din aspectele prevăzute de art. 192 C. proc. civ., cu excepția identității și vârstei martorilor, nu au fost lămurite în prealabil. În același timp, nici condiția ca mărturia să fie individuală nu este respectată în cauză, declarațiile celor doi martori fiind consemnate într-un singur înscris.
Declarațiile martorilor, singurele probe pe care instanța de fond le invocă în motivarea hotărârii, nu respectă, așadar, cerințele prevăzute de lege și nu se coroborează cu nici un alt mijloc de probă.
Or, pentru a ajunge la o soluție temeinică și legală, judecătorii trebuie să aibă un rol activ, fiind datori, potrivit art. 129 alin. (5) C. proc. civ., a stărui, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii. În acest sens, aceleași prevederi legale acordă judecătorilor, puterea de a ordona administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părțile s-ar împotrivi.
Față de dispozițiile legale menționate, hotărând în baza unui probatoriu neconcludent, fără a stabili în mod neechivoc adevărul cu privire la starea de fapt invocată de reclamantă, instanța de fond a pronunțat o hotărâre netemeinică și nelegală.
Pentru aceste motive, recursul va fi admis, sentința atacată va fi casată și, în temeiul art. 313 teza I C. proc. civ., va fi trimisă cauza, spre rejudecare, la aceeași instanță care, în aplicarea art. 315 alin. (1) și (3) din același cod, va proceda la completarea probatoriului, în sensul audierii nemijlocite a martorilor și al prezentării de către aceștia a dovezilor că ei înșiși au calitatea de beneficiar al prevederilor O.G. nr. 105/1999, așa cum precizează în declarația notarială depusă la dosarul de fond.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de Casa Județeană de Pensii Botoșani împotriva sentinței civile nr. 327 din 21 septembrie 2005 a Curții de Apel Suceava, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal.
Casează sentința atacată și trimite cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 februarie 2006.