Scope of ethnic persecution requirement for refugee compensation under Law 189/2000 when relocation occurred from Romanian-administered to occupied territory

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data de 27 aprilie 2005, reclamanta P.I. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Casa Județeană de Pensii Cluj, anularea hotărârii nr. 16325 din 24 februarie 2005, emisă de pârâtă și obligarea acesteia să-i ateste calitatea de beneficiară a prevederilor Legii nr. 189/2000.

În motivare, reclamanta a arătat că, în mod nelegal, prin actul contestat, pârâta a refuzat să-i acorde drepturile compensatorii prevăzute de actul normativ indicat, deși a dovedit că s-a născut în timpul refugiului părinților săi, determinat de persecuțiile exercitate, din motive etnice, după Dictatul de la Viena, de către Garda de Fier.

Curtea de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 497 din 6 iulie 2005, a admis acțiunea, a dispus anularea hotărârii contestate, a obligat pârâta să-i recunoască reclamantei, calitatea de refugiată în perioada 14 decembrie 1941 - 6 martie 1945 și să-i acorde drepturile bănești prevăzute de O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările ulterioare, începând cu data de 1 ianuarie 2005, precum și cheltuieli de judecată, în sumă de 4.000 000 ROL.

Instanța a reținut că soluția se impune, în raport cu declarațiile martorilor, administrate în cauză, precum și cu dispozițiile O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000.

Împotriva sentinței, în termen legal, a declarat recurs, pârâta Casa Județeană de Pensii Cluj, solicitând modificarea hotărârii judecătorești atacate, în sensul respingerii acțiunii, ca neîntemeiată.

Recurenta a susținut, în esență, că, întrucât schimbarea domiciliului familiei intimatei-reclamante a avut loc dintr-o localitate aflată sub administrația Statului român, într-un teritoriu ocupat, nu se justifică acordarea calității de refugiat, neputându-se susține realitatea unor persecuții pe motive etnice, așa cum impune legea.

Recursul se va admite, în sensul și în considerarea celor ce se vor expune în continuare.

În conformitate cu dispozițiile art. 129 alin. (5) teza I C. proc. civ., „judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale”.

În acest scop, judecătorii sunt în drept să pună în discuția părților, orice împrejurări care pot duce la lămurirea pricinii și să ordone toate dovezile pe care le consideră folositoare, chiar dacă părțile s-ar împotrivi, cu singura mărginire ca hotărârea să nu depășească obiectul litigiului.

În ceea ce privește cauza dedusă judecății, într-adevăr, împrejurările de fapt invocate de către intimata-reclamantă nu au putut fi verificate suficient, prin probele administrate, declarațiile autentice ale martorilor, administrate în cauză, nefiind pe deplin convingătoare privind faptul generator de drepturi în litigiu.

Potrivit prevederilor art. 1 lit. c) din O.G. nr. 105/1999, așa cum a fost completată și modificată, de dispozițiile acestei ordonanțe beneficiază persoana, cetățean român, care, în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940, până la 6 martie 1945, a avut de suferit persecuții etnice, fiind strămutată în altă localitate, decât cea de domiciliu.

Prin „persoană strămutată în altă localitate”, conform dispozițiilor H.G. nr. 127/2002, privind Normele de aplicare a O.G. nr. 105/1999, se înțelege „persoana care a fost mutată sau care a fost obligată să își schimbe domiciliul în altă localitate, din motive etnice”.

Prin urmare, pentru a stabili cu certitudine incidența prevederilor legale mai sus citate și pentru a vedea, astfel, dacă intimata-reclamantă este îndreptățită la acordarea drepturilor compensatorii, trebuiau determinate fără echivoc, cauza și împrejurările schimbării domiciliului părinților acesteia, având în vedere că mutarea s-a făcut dintr-un teritoriu aflat sub administrația Statului român, într-un teritoriu ocupat și că nici intimata și nici martorii nu au indicat nici o persecuție concretă. Simplul fapt că martorii utilizează în declarațiile lor, noțiunea de „refugiu”, nu este de natură a atrage incidența prevederilor actului normativ reparatoriu, faptul invocat trebuind interpretat și în raport cu conjunctura istorică a momentului.

În concluzie, în temeiul dispozițiilor art. 313 teza I C. proc. civ., Curtea va admite recursul, va casa sentința atacată și va trimite cauza, spre rejudecare, la aceeași instanță, pentru suplimentarea probatoriului prin orice mijloc de dovadă permis de lege, în sensul specificat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta Casa Județeană de Pensii Cluj împotriva sentinței civile nr. 497 din 6 iulie 2005 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și trimite cauza, spre rejudecare, la aceeași instanță.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 februarie 2006.