Inadmissibility of appeals against detention extension orders and constitutional exception under Articles 160d and 141 of the Code of Criminal Procedure

Asupra recursurilor de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 226 din 11 martie 2003, Tribunalul Iași a condamnat, între alții, pe inculpații:

- M.R. la 15 ani închisoare și interzicerea timp de 5 ani a drepturilor prevăzute în art. 64 lit. a) și b) C. pen. pentru săvârșirea infracțiunii de deținere, cumpărare și vânzare de droguri de risc și de droguri de mare risc prevăzută de art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000, precum și la 6 ani închisoare și interzicerea timp de 3 ani a drepturilor prevăzute în art. 64 lit. a) și b) C. pen. pentru săvârșirea infracțiunii de proxenetism prevăzută de art. 321 alin. (1) și (2), cu aplicarea art. 13 C. pen., dispunându-se, în baza art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) și art. 35 C. pen., să execute pedeapsa cea mai grea, de 15 ani închisoare și interzicerea timp de 5 ani a drepturilor prevăzute în art. 64 lit. a) și b) C. pen.

- H.A.E. la 10 ani închisoare și interzicerea timp de 5 ani a drepturilor prevăzute în art. 64 lit. a) și b) C. pen. pentru săvârșirea infracțiunii de transport și vânzare de droguri de risc prevăzută de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, la 6 ani închisoare și interzicerea timp de 3 ani a drepturilor prevăzute în art. 64 lit. a) și b) C. pen. pentru săvârșirea infracțiunii de proxenetism prevăzută de art. 329 alin. (1) și (2), cu aplicarea art. 13 C. pen., precum și la un an închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de încercare de a determina mărturia mincinoasă prevăzută de art. 261 C. pen., dispunându-se, în baza art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) și art. 35 C. pen., să execute pedeapsa cea mai grea, de 10 ani închisoare și interzicerea timp de 5 ani a drepturilor prevăzute în art. 64 lit. a) și b) C. pen.

S-a dispus deducerea, din pedepsele aplicate, a duratei arestării preventive, pentru M.R. cu începere de la 22 noiembrie 2001 până la 11 martie 2003, iar pentru H.A.E. începând de la 24 ianuarie 2002 până la 11 martie 2003. Totodată, a fost menținută și prelungită starea de arest a inculpaților.

Împotriva sentinței, cei doi inculpați au declarat apel. Apelurile inculpaților au fost respinse, ca nefondate, prin decizia penală nr. 195 din 14 iulie 2003 a Curții de Apel Suceava, care a soluționat apelurile în urma strămutării judecării cauzei.

Inculpații au declarat recurs împotriva deciziei pronunțate în apel, fiind fixat termen, pentru judecarea recursurilor, la 11 noiembrie 2003.

Prin încheierea din 19 august 2003, Curtea Supremă de Justiție, secția penală, întemeindu-se pe prevederile art. 5 parag. 1 lit. a) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, precum și pe dispozițiile art. 160d C. proc. pen., a constatat că arestarea inculpaților este legală și a dispus prelungirea acestei măsuri până la data de 17 septembrie 2003, inclusiv.

Inculpații au declarat recurs împotriva acestei încheieri.

Așa cum s-a arătat, inculpații au invocat, prin apărătorul lor, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 141 C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 281/2003, în raport cu prevederile art. 20, art. 11 și art. 51 din Constituția României.

Or, este de observat că în încheierea din 19 august 2003, prin care s-a constatat legalitatea arestării inculpaților și s-a dispus prelungirea măsurii respective până la 17 septembrie 2003, nu se face vreo referire la art. 141 C. proc. pen., iar în raport de natura cauzei dispozițiile acestui text de lege nu sunt susceptibile de a fi aplicate nici cu ocazia soluționării căii de atac a recursului.

Așa fiind, și cum, potrivit art. 23 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, „Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a dispoziției dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, de care depinde soluționarea cauzei", se constată că, în raport cu această prevedere a legii, inculpații nu pot invoca neconstituționalitatea art. 141 C. proc. pen. deoarece prevederile sale nu au aplicabilitate în cauză.

Ca urmare, ținându-se seama că prin art. 23 alin. (6) din Legea nr. 47/1992, republicată, se mai precizează că „dacă excepția este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) sau (3), instanța o respinge prin încheiere motivată, fără a mai sesiza Curtea Constituțională", se impune ca excepția de neconstituționalitate invocată de inculpați să fie respinsă ca inadmisibilă.

Referitor la recursurile declarate de cei doi inculpați, se constată că acestea sunt, de asemenea, inadmisibile.

În adevăr, prin art. 160d alin. (1) C. proc. pen. se prevede că „dacă inculpatul a fost condamnat de instanța de fond la pedeapsa închisorii sau detențiunii pe viață, dispunându-se arestarea ori prelungirea arestării prin hotărâre, la termenul fixat conform art. 375 alin. (1) pentru judecarea apelului sau la termenul fixat conform art. 38512 alin. (1) pentru judecarea recursului, instanța verifică, din oficiu, legalitatea arestării și dispune, prin încheiere motivată, prelungirea sau revocarea acestei măsuri".

Dar, în timp ce prin alin. (2) din același articol se prevede că „în cazul în care s-a dispus arestarea preventivă, în cursul judecării apelului sau recursului, se aplică în mod corespunzător dispozițiile art. 160b și ale art. 160c alin. (1)", care se referă la posibilitatea ca încheierile să fie atacate cu recurs, pentru încheierile menționate în alin. (1) al art. 160d C. proc. pen., prin care instanța de apel sau de recurs dispune prelungirea sau revocarea arestării, nu este prevăzută o asemenea cale de atac.

Așa fiind și cum prin art. 160c alin. (1) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 66 din 10 iulie 2003, se prevede că poate fi atacată cu recurs încheierea primei instanțe prin care se dispune asupra prelungirii arestării, este evident că pentru încheierea pronunțată în aceeași materie de instanța de apel sau de aceea de recurs legiuitorul nu a considerat necesară această cale de atac din moment ce nu a reglementat posibilitatea de a fi exercitată.

De altfel, o încheiere a instanței de recurs privind prelungirea arestării nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs și pentru că o asemenea posibilitate ar impune învestirea unei instanțe ierarhic superioare celei firești cu calea de atac a recursului, ceea ce ar fi inadmisibil, deoarece în acest mod s-ar încălca normele legale referitoare la competența instanțelor.

În fine, inadmisibilitatea unei alte interpretări decât aceea care reiese neîndoielnic din prevederile art. 160d, corelate cu cele ale art. 160c alin. (1) C. proc. pen., mai este impusă și de reglementarea de ansamblu din Codul de procedură penală, din care se degajă principiul că recursul împotriva încheierilor se judecă totdeauna de instanța firească de recurs, indiferent dacă această cale de atac poate fi exercitată separat sau numai odată cu fondul.

În consecință, constatându-se inadmisibilitatea excepției de neconstituționalitate invocate și a recursurilor declarate împotriva încheierii menționate, urmează ca acestea să fie respinse cu obligarea inculpaților să plătească statului cheltuielile judiciare efectuate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

În baza art. 23 alin. (6) din Legea nr. 47/1992, republicată, respinge, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a art. 141 C. proc. pen.

Respinge, ca inadmisibile, recursurile declarate de inculpații M.R. și H.A.E. împotriva încheierii din 19 august 2003, pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, secția penală.

Obligă pe inculpați să plătească statului câte 1.000.000 lei cheltuieli judiciare în recurs.

Pronunțată în ședință publică azi, 25 august 2003.