Enforceability of late-payment interest on state-guaranteed external debt under fiscal control provisions and interruption of prescription via debt acknowledgment

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Reclamanta S.C. „C.” S.A. a formulat acțiune la data de 28 martie 2002, înregistrată la Curtea de Apel București, secția contencios administrativ, înregistrată sub nr.566/2002 prin care a solicitat ca în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice să se dispună anularea Deciziei nr.180 din 21 februarie 2002 și a procesului verbal nr.304081 din 20 decembrie 2001 încheiat de Direcția generală de îndrumare și control Fiscal din cadrul Ministerului Finanțelor Publice și admiterea contestației ce a formulat-o împotriva acestui act de control.

În motivarea acțiunii reclamanta a susținut că a înțeles să conteste suma de 868.358.792 lei ca fiind majorări de întârziere aferente debitelor din executarea garanției, sumă greșit stabilită de organele de control, invocând fie tardivitatea calculării, dar în principal că nu sunt datorate și că au fost avute în vedere acte normative apărute ulterior încheierii Convențiilor dintre părți, data la care erau aplicabile dispozițiile art.23 din O.G. nr.11/1996.

Prin sentința nr. 267 din 27 februarie 2003, Curtea de Apel București, secția contencios administrativ a respins ca neîntemeiată acțiunea.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că prin convențiile încheiate reclamanta în calitate de garant s-a obligat să achite garantului garanția și majorările de întârziere, că prin aceste convenții – în număr de patru prin recunoașterea ca fiind datorate majorările a fost întrerupt și termenul de prescripție.

Împotriva sentinței nr.267/2003 a declarat recurs reclamanta S.C. „C.” S.A. criticând-o ca fiind nelegală întrucât greșit se reține că ea împreună cu utilizatorii au răspundere în solidar la plata împrumuturilor, aceasta figurând numai în preambulul Convențiilor, răspunderea fiind evident numai în sarcina debitorului ca utilizatori finali; că însăși recunoașterea prin acorduri, de la data încheierii au trecut trei ani astfel că operează prescripția, fiind tardiv calculate datoriile bugetare; că în mod nelegal s-au menținut majorările de întârziere pentru Fondul de risc, el fiind achitat în întregime, iar în final se solicită a se constata că actul normativ ce trebuia avut în vedere și care este incident cauzei pentru calculul majorărilor la debitele stabilite în valută este O.M.F. nr.620/1997.

Recursul este nefondat pentru considerentele ce se vor expune în continuare.

În conformitate cu prevederile art.16 din Legea nr.91/1993 privind datoria publică derularea operațiunilor privind realizarea angajamentelor de datorie publică externă se efectuează de către Ministerul Finanțelor, care în acest scop încheie convenții cu băncile comerciale și beneficiarii, iar prin art.18 al aceluiași act normativ se stipulează că răspundere pentru gestionarea și utilizarea acestor împrumutări externe contractate cu garanția statului, precum și pentru constituirea resurselor necesare rambursării ratelor scadente și plății dobânzilor, comisioanelor, revine beneficiarilor de împrumut.

Potrivit celor menționate în art. 38 alin.(2) din lege Ministerul Finanțelor Publice a încheiat cu recurenta reclamantă convenții în care au fost stabilite drepturile și obligațiile părților inclusiv cele referitoare la comisioanele de risc, iar în art.43 alin.1 se stabilește obligația beneficiarului împrumutului extern de a restitui Ministerului Finanțelor sumele plătite, convențiile fiind titluri executorii.

În ceea ce privește neachitarea obligațiilor bugetare la termen, temeiul calculării acestor majorări este în art.13 din O.G. nr.11/1996 modificată și completată prin O.U.G. nr.113/1999.

În speță aceste dispoziții legale s-au regăsit în convențiile încheiate între Ministerul Finanțelor Publice în calitate de „garant” și recurenta reclamantă în calitate de „garantat” – filele 170 și 194 din acordul general coroborat cu cele 4 convenții, rezultă cu certitudine că reclamanta a fost beneficiara a patru credite externe în valoare totală de 106.700.000 dolari, pentru care Ministerul Finanțelor Publice a efectuat plăți la extern în contul reclamantei, reclamanta fiind deci debitoare către pârât cu sumele respective, situație constatată prin procesul verbal de control nr.304081 din 20 decembrie 2001, act prin care în baza competențelor legale inspectorii au stabilit că reclamanta are obligații către Ministerul Finanțelor Publice de 358.792.789 lei majorări de întârziere aferente debitelor din executarea garanției în sumă de 864.208.928.064 lei și 4.149.864.725 lei majorări aferente fondului de risc.

Aceste obligații scadente au fost calculate în conformitate cu prevederile convențiilor semnate de părți, astfel că în mod legal au fost stabilite de organele financiare, iar instanța în mod legal și judicios a motivat legalitatea actelor financiare și a Deciziei nr.180/2002.

Astfel criticile recurentei privind majorările de întârziere la comisionul de risc, recurenta reclamantă a achitat sumele datorate în lei la cursul zilei, fără respectarea termenelor scadente prevăzute în convenții pentru care în mod corect au fost calculate majorările de 4.119.864.725 lei.

Întrucât recurenta nu a achitat în totalitate ratele la creditele obținute, acestea au fost achitate de Ministerul Finanțelor Publice în calitate de garant și conform acelorași convenții, astfel că în mod legal și conform clauzelor convențiilor au fost stabilite în sarcina recurentei majorări de întârziere în sumă de 1.389.415.023.877 lei, din care se contestă suma de 864.208.928.064 lei.

În mod legal, în conformitate cu prevederile art.16 din Decretul nr.167/1958 instanța de fond a rezolvat excepția invocată cu privire la întreruperea prescripției prin recunoașterea dreptului a cărei acțiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripția, raportat la recunoașterea făcută prin acordurile nr.228941 din 2 noiembrie 1998, nr.340778 din 16 februarie 1999 și celelalte acorduri. În ceea ce critica privind răspunderea în solidar, aceasta răspundere este prevăzută în convențiile recurentei, astfel că nu poate fi pusă în discuție sau înlăturată.

În conformitate cu considerentele expuse, Curtea de Casație constată că sentința instanței de fond este legală, că în mod judicios a soluționat și analizat acțiunea dedusă judecății, pe cale de consecință recursul urmând a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul declarat de S.C. „C.” S.A. București împotriva sentinței civile nr.267 din 27 februarie 2003 a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ, ca nefondat.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 ianuarie 2004.