Legality of restricted visit regime for drug-offender inmates under Anti-Discrimination Law

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin încheierea ședinței publice de la 10 octombrie 2005, a Judecătoriei Arad, dată în dosarul nr. 6903/2005, a fost sesizată Curtea de Apel Timișoara, ca instanță de contencios administrativ, cu soluționarea excepției de nelegalitate a Ordinului nr. 3127 din 9 octombrie 2001, al Directorului general al Direcției Generale a Penitenciarelor, față de dispozițiile art. 2 și 10 din O.U.G. nr. 56/2003, excepție ridicată de reclamantul-condamnat B.M.

Curtea de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 367 din 6 decembrie 2005, a respins excepția de nelegalitate a pct. 4 din Ordinul nr. 3127/2001, reținând că dispozițiile cuprinse în parag. B al pct. 4 din ordin, nu reprezintă o reglementare discriminatorie în sensul art. 2 din O.U.G. nr. 56/2003.

Mai reține că regula din paragraful respectiv nu este nelegală, nici în raport cu prevederile art. 10 din O.U.G. nr. 56/2003, care se referă la dreptul persoanelor aflate în executarea pedepselor privative de libertate, de a primi vizite, deoarece nu se interzice dreptul de a primi vizite, persoanelor condamnate pentru consum sau trafic de droguri, ci s-a prevăzut numai evitarea transmiterii de droguri prin contactul fizic al deținutului, cu vizitatorii, ca măsură de siguranță.

Reclamantul a declarat recurs împotriva sentinței, cu motivarea că Ordinul nr. 3127/2001 este nelegal, deoarece s-a emis fără aprobarea vreunei comisii juridice, nu s-a publicat în Monitorul Oficial, contravine dispozițiilor art. 16 alin. (1) din Constituție, nu se poate aplica deținuților condamnați pentru trafic și consum de droguri, iar persoana care l-a emis, este în prezent pensionată.

Recursul este nefondat.

Corect a reținut instanța de fond că dispozițiile cuprinse în parag. B al pct. 4 din Ordinul nr. 3127 din 9 octombrie 2001, emis de Directorul general al Direcției Generale a Penitenciarelor, nu reprezintă o reglementare discriminatorie în sensul art. 2 din O.U.G. nr. 56/2003 și nici nu sunt nelegale în raport cu prevederile art. 10 din aceeași ordonanță.

Susținerea recurentului că ordinul este nelegal, pentru că nu este aprobat de o comisie juridică, este neîntemeiată, pentru că emitentul actului era competent să-l dea în calitatea lui de conducător al Direcției Generale a Penitenciarelor și nici o dispoziție legală nu prevedea ca ordinul să fie aprobat în prealabil de o comisie juridică.

Fiind o dispoziție cu caracter intern, ordinul nu se impunea a fi publicat în Monitorul Oficial, pentru a-și produce efectele, contrar punctului de vedere al recurentului.

Nici susținerea recurentului, că ordinul s-a emis cu încălcarea prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituție, nu poate fi reținută, această dispoziție constituțională trebuind să fie interpretată în sensul că la situații identice trebuie să se aplice același tratament.

Or, nu s-a făcut dovada că recurentul a fost dezavantajat față de alți deținuți aflați în situația sa.

Era normal a se aplica un regim de vizite mai restrictiv față de persoanele consumatoare sau traficante de droguri, spre a se evita introducerea în penitenciar a acestor substanțe nocive.

Trebuie reținut, însă, că nu s-a împiedicat prin ordin interzicerea vizitelor sau primirea pachetelor de către deținuții-condamnați pentru consum sau trafic de droguri, ci s-a urmărit supravegherea mai atentă a persoanelor care-i vizitează sau le trimit pachete, pentru a se evita posibilitatea transmiterii către astfel de deținuți, a drogurilor.

Este irelevant în cauză faptul că persoana care a emis ordinul, nu mai îndeplinește funcția în baza căreia l-a dat și că în prezent este pensionată, deoarece esențială este împrejurarea că în perioada în care l-a emis, era director general al Direcției Generale a Penitenciarelor, exercitându-și atribuțiile funcției în limita competențelor ce le avea în temeiul legii.

Pentru considerentele arătate mai sus, în temeiul art. 299 și 312 C. proc. civ., se va respinge recursul, ca nefondat, reținându-se că hotărârea pronunțată de prima instanță este legală și temeinică.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul B.M. împotriva sentinței civile nr. 367 din 6 decembrie 2005 a Curții de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios administrativ, ca nefondat.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 februarie 2006.