Abusive expropriation of property without judicial declaration of abandonment under Law No. 10/2001

Deliberând, asupra recursului civil de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 379 din 26 mai 2004 Tribunalul Iași, secția civilă, a admis acțiunea formulată de reclamantele S.B. și Z.G., a anulat dispoziția nr. 2370 din 10 octombrie 2003 emisă de primarul municipiului Iași, a dispus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul din Iași, format din construcție și teren aferent în suprafață de 822 mp și a respins cererea reclamantelor de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut următoarele:

Reclamantele sunt moștenitoarele defunctului B.H., care, la rândul său, este moștenitorul lui B.L. și au făcut dovada dreptului de proprietate al autorului lor cu privire la imobilul în litigiu.

Acest imobil a fost preluat de stat în baza Decretul nr. 111/1959, fără însă să existe o hotărâre judecătorească de preluare, necesară conform Instrucțiunilor nr. 1529 din 2 aprilie 1963 date în aplicarea Decretului nr. 111/1959.

În atare situație, preluarea imobilului de către stat apare ca fiind făcută fără un titlu valabil, nemaifiind necesar să se probeze o legătură de cauzalitate între abandonul proprietății și preluarea acesteia.

În ce privește măsurile reparatorii, instanța a ținut seama de opțiunea reclamantelor și de faptul că imobilul a fost vândut chiriașilor.

În drept, instanța a reținut aplicabilitatea dispozițiilor art. 1 alin. (2) și art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Prin decizia civilă nr. 1783 din 24 noiembrie 2004, Curtea de Apel Iași, secția civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de pârât împotriva sentinței și l-a obligat pe apelant la plata sumei de 7.000.000 lei cheltuieli de judecată către intimate.

Pentru a pronunța această decizie curtea de apel a reținut că:

Este nefondată critica potrivit căreia reclamantele nu au făcut dovada dreptului de proprietate cu privire la imobilul în litigiu. Actele care fac această dovadă sunt cele din care reiese plata impozitului de către proprietar, foaia matricolă a imobilului, procesul-verbal de preluare a acestuia și procesul-verbal de inventariere.

Imobilul a fost preluat de stat în baza Decretul nr. 111/1951, dar în speță nu s-a făcut dovada că proprietarul imobilului era absent sau că a părăsit imobilul, ci dimpotrivă, a achitat impozitele până în momentul preluării și a locuit în aceeași localitate până la decesul survenit în anul 1975.

La această situație de fapt curtea a arătat că sunt aplicabile dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 10/2001.

Împotriva deciziei a declarat recurs pârâtul, iar intimatele au depus la dosar întâmpinare solicitând respingerea recursului ca nefondat.

În motivarea cererii, recurentul a formulat următoarele critici:

1.În mod greșit a reținut instanța de apel că s-a făcut dovada dreptului de proprietate, câtă vreme toate actele depuse la dosar de către reclamante sunt numai dovezi colaterale, care nu pot suplini actele de proprietate, adică actele enumerate de pct. 22.1 lit. a) din H.G. nr. 498/2003.

Prin urmare, hotărârea curții de apel încalcă dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Această critică nu poate fi primită, pentru următoarele considerente:

Interpretarea probelor administrate este atributul instanțelor de fond, iar situația de fapt reținută pe baza acestei interpretări nu intre sub cenzura instanței de recurs, care poate analiza numai motive de casare sau de modificare a hotărârii prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

Pe de altă parte, nu există nici un text în legea specială care să prevadă că numai anumite înscrisuri fac dovada dreptului de proprietate, iar normele metodologice de aplicare a legii, adoptate prin hotărâre de guvern nu pot adăuga la lege și nici nu o pot modific .

Mai mult, în art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, s-a prevăzut în mod expres că, în lipsa unor probe contrare, existența și după caz, întinderea dreptului de proprietate se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive, iar conform alin. (2) al aceluiași articol, persoana individualizată în acest act sau față de care s-a pus în aplicare măsura preluării este presupusă că deține imobilul sub nume de proprietar.

Or, în speță, în afară de foaia matricolă a clădirii și dovezile privind plata impozitului, s-a depus și Deciziunea nr. 319 din 18 septembrie 1952 a fostului Sfat Popular al orașului Iași, prin care imobilul din str. S. proprietatea numitului L.B. a fost preluat conform Decretului nr. 111/1951, de unde se prezumă calitatea acestuia de proprietar al imobilului.

Prin urmare, critica recurentului nu este întemeiată nici din perspectiva încadrării sale în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

2.Recurentul mai susține că, în cazul imobilelor preluate în baza Decretului nr. 111/1951, nu se poate considera aprioric că preluarea a fost abuzivă, ci trebuie să se depună la dosar acte doveditoare, din care să reiasă dacă a existat sau nu o legătură de cauzalitate între abandonul proprietății și preluarea acesteia.

Reținând că proprietarul a continuat să locuiască în aceeași localitate până la deces, fapt fără relevanță în soluționarea cauzei, instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 10/2001.

Si această critică, care se circumscrie motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., este nefondată.

Art. 2 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 10/2001, devenit art. 2 alin. (1) lit. e) după modificarea actului normativ prin Legea nr. 247/2005, prevede că prin imobile preluate abuziv se înțelege: imobilele preluate de stat pentru neplata impozitelor din motive independente de voința proprietarului sau cele considerate a fi fost abandonate, în baza unei dispoziții administrative sau a unei hotărâri judecătorești, în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.

Curtea de apel a reținut că proprietarul B.L. a plătit impozitele până la data preluării, iar tribunalul a reținut că nu există o hotărâre judecătorească prin care să se fi declarat bunul abandonat.

În atare situație, preluarea a avut un caracter abuziv, cum corect au reținut instanțele, fiind aplicabil textul de lege anterior menționat.

Pentru aceste considerente, în baza art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va menține decizia atacată și va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul formulat de pârâtul Primarul municipiului Iași împotriva deciziei civile nr.1783 din 24 noiembrie 2004 pronunțată de Curtea de Apel Iași.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 16 iunie 2006.