Standing to challenge property restitution under special nationalization law: exclusion of non-entitled third parties from annulling restoration orders.

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1574 din 4 octombrie 2004, Tribunalul Sălaj a respins acțiunea formulată de reclamanta S.M. Simleu Silvaniei, în contradictoriu cu pârâta Primăria orașului Simleu Silvaniei, pentru anularea dispoziției nr. 259 din 8 septembrie 2003 și a anulat al doilea capăt de cerere ca netimbrat.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că reclamanta prin acțiunea formulată în contradictoriu cu Primăria orașului Simleu Silvaniei a cerut, în principal, să se anuleze decizia nr. 259 din 8 septembrie 2003 și, în subsidiar, să fie obligată pârâta la plata sumei de 254.418.309 lei, reprezentând contravaloarea investițiilor efectuate la imobilul situat în Simleu Silvaniei.

Din foaia de proprietate de la fila 24, rezultă că imobilul a fost preluat abuziv de Statul Român în baza Decretului nr. 92/1950, iar prin dispoziția nr.259/2003, imobilele înscrise în C.F., nr.top 165 și C.F., nr.top 165/2 și top 165/II au fost restituite în natură notificatoarei M.D.C. Până la intabularea imobilelor pe numele notificatoarei proprietar a fost Statul Român, recurenta deținând bunul în baza unei convenții verbale.

De aceea, restituirea bunului de către primărie, după procedura stabilită de art. 20-23 din Legea nr. 10/2001, este legală.

Cererea pentru obligarea pârâtei la plata de despăgubiri trebuia timbrată, însă reclamanta nu a făcut dovada plății taxelor legale de timbru.

Prin decizia civilă nr. 470/A din 25 aprilie 2005, Curtea de Apel Cluj a respins apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței pronunțate de tribunal. A anulat ca netimbrat apelul în privința despăgubirilor cerute de reclamantă.

Instanța de apel a reținut că înțelegerea verbală dintre reclamantă și un terț, Î.J.T.L. Sălaj, nu conferă acesteia calitate de unitate deținătoare, în sensul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 10/2001, deoarece calitatea de tolerată nu o transformă în titular al dreptului de a dispune asupra cererii de restituire a bunului.

Imobilul trecând în proprietatea Statului Român în baza Decretului nr. 92/1950 și dreptul de administrare evidențiat în C.F. fiind instituit exclusiv în favoarea fostului Sfat popular al orașului Simleu Silvaniei, dispoziția contestată a fost legal emisă.

Instanța de apel mai reține, că reclamanta nici nu justifică legitimare procesuală activă, pentru că dispoziția emisă conform art. 24 alin. (7) din Legea nr. 10/2001 poate fi atacată exclusiv de persoana îndreptățită la măsuri reparatorii. Excepția a fost invocată din oficiu de instanță, însă nu poate fi primită pentru că s-ar înrăutăți situația reclamantei în propria cale de atac.

În privința petitului subsidiar, întemeiat pe dreptul comun, dispozițiile art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997 au fost corect aplicate.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta care, invocând art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., arată, în esență, că actul de naționalizare a privit doar casa, curtea și grădina situate pe strada D., nu și atelierul și garajele, iar Primăria Simleu Silvaniei nu a făcut dovada că imobilul „atelier și garaje” face parte din domeniul privat al statului. Numărul de inventar 10481 se referea doar la teren, fără vreo legătură cu construcția. De aceea, instanțele au interpretat eronat actul juridic dedus judecății, atunci când au presupus că actul de naționalizare se referă la teren și construcție.

Arată recurenta, că situația juridică a terenului trebuia tratată diferit de cea a construcțiilor și că, deși nu deține vreun act privind imobilul, totuși bunul se află în posesia sa din anul 1987, a achitat impozitele și este înregistrat ca mijloc fix.

Se mai susține că, având calitate de unitate deținătoare, în sensul Legii nr. 10/2001, eventuala dispoziție de restituire cu privire la construcție trebuia emisă de recurentă.

Intimata-pârâtă, Primăria orașului Șimleu Silvaniei, a formulat întâmpinare, prin care a cerut să se respingă recursul, susținând că recurenta și-a înregistrat imobilul în contabilitate doar pe baza unei convenții verbale cu R.A.T.C. T. Zalău și că „nu justifică legitimarea procesuală activă, deoarece dispoziția primarului poate fi atacată exclusiv de persoana îndreptățită”.

Analizând recursul, în limita criticilor formulate care fac posibilă încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se constată că nu este fondat.

Prin dispoziția atacată, intimatei M.D.C. i-au fost restituite în natură imobilele ( suprafața de 1582,80 mp teren și construcțiile ) situate în strada D., nr. 32-34 și în str. N. nr. 9, iar în acțiunea înregistrată la Tribunalul Sălaj la data de 25 martie 2005, recurenta-reclamantă a susținut că „pe terenul care constituia grădina inițială s-a deschis strada N., iar la nr. 9 de pe această stradă se găsesc atelierele de tinichigerie și lăcătușerie” care nu existau la momentul naționalizării și pe care le-a preluat de la R.A.T.C. T. Zalău printr-o convenție verbală.

Invocând dreptul său asupra clădirilor „atelier și garaje”, recurenta susține că situația juridică a terenului trebuia tratată diferit față de situația juridică a construcțiilor și că o eventuală dispoziție de restituire a construcției „atelier și garaje”, trebuia emisă de recurentă.

Legea nr. 10/2001 nu cuprinde însă prevederi în raport de care, în cazul imobilului teren cu construcții existente la data soluționării notificării, să fie emise două dispoziții de restituire de către persoane juridice diferite; una pentru teren și una pentru construcțiile aflate pe teren.

De altfel, recurenta-reclamantă, așa cum s-a reținut și în hotărârea atacată, nu are calitate procesuală activă în cererea întemeiată pe prevederile Legii nr. 10/2001 privitoare la anularea dispoziției emisă de primar. Prin reținerea lipsei calității procesuale active, situația recurentei-reclamante, căreia, prin sentința tribunalului, păstrată prin decizia atacată, acțiunea i-a fost respinsă ca neîntemeiată, nu se înrăutățește.

Acțiunea pentru anularea dispoziției emise în temeiul art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 [art. 25 alin. (3) din legea republicată], întemeiată pe prevederile acestei legi, este specifică raportului juridic izvorât din aplicarea legii speciale, iar în art. 24 alin. (7) din lege [art. 26 alin. (3) din legea, republicată] este prevăzut dreptul persoanei care se pretinde îndreptățită de a ataca dispoziția la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul unității deținătoare.

Prin lege nu este stabilită doar instanța competentă să soluționeze acțiunea, ci și persoana care poate ataca în justiție dispoziția emisă de unitatea deținătoare.

Prin sintagma „persoana care se consideră, îndreptățită”, se înțelege persoana îndreptățită la măsurile reparatorii prevăzute de lege care a formulat notificarea la care se referă dispoziția atacată și nu persoana juridică care consideră că avea competența să emite dispoziția.

Deoarece calitatea procesuală este dependentă de raportul juridic dedus judecății, iar în aplicarea art. 24 din Legea nr. 10/2001 (art. 26 din legea, republicată,) raportul juridic se naște între titularul notificării și unitatea care a emis dispoziția, recurenta-reclamantă, care este terț față de acest raport juridic, nu poate ataca dispoziția printr-o acțiune întemeiată pe prevederile legii speciale.

Recurenta a invocat și prevederile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., însă nu a formulat critici care să facă posibilă încadrarea în dispozițiile acestui text. Textul privește situațiile în care prin hotărârea atacată se schimbă natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic a actului juridic încheiat de părți, dedus judecății, prin interpretarea greșită a acestuia și nu modul de apreciere de către instanță a înscrisurilor care constituie mijloace de probă.

Întrucât, în sensul Legii nr. 10/2001, actul prin care s-a dispus măsura preluării abuzive este mijloc de probă, susținerea recurentei că s-a interpretat greșit conținutul actului de naționalizare are semnificația unei erori în care s-a aflat instanța care a stabilit situația de fapt printr-o apreciere eronată a probelor administrate, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ. abrogat prin O.U.G. nr. 138/2000.

Pentru considerentele expuse, recursul declarat de reclamantă va fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul declarat de reclamanta S.M. împotriva deciziei civile nr. 470/A din 25 aprilie 2005 a Curții de Apel Cluj.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 aprilie 2006.