Extraordinary appeal rejected; child-care leave benefit recalculation denied as special law only.

Asupra recursului în anulare de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data de 30 octombrie 2001, contestatoarea D.V. a solicitat în contradictoriu cu intimatele Curtea de Apel Oradea, Tribunalul Bihor și Ministerul Justiției, anularea dispoziției de imputare nr. 106 din 28 septembrie 2001 emisă de Curtea de Apel Oradea.

În motivarea cererii, contestatoarea a susținut că a îndeplinit funcții de grefier la Judecătoria Beiuș, calitate în care, pe perioada 1 noiembrie 2000-31 august 2001 a beneficiat de drepturi bănești în cuantum de 13.157.223 lei. Această sumă i-a fost imputată prin dispoziția atacată, pe considerentul că este nedatorată, încasată în mod necuvenit.

Prin sentința civilă nr. 319/C din 18 iunie 2002 a Tribunalului Bihor a fost admisă contestația, dispunându-se anularea deciziei nr. 106 din 28 septembrie 2001 emisă de intimata Curtea de Apel Oradea.

Prima instanță a reținut, în esență că, în perioada 1 noiembrie 2000-31 august 2001, contestatoarea a beneficiat de drepturi bănești pentru îngrijirea copilului de până la 2 ani, calculate în conformitate cu dispozițiile art. 213 din Legea nr. 120/1997 în cuantum de 85 % din salariul de bază și celelalte venituri salariale stabilite potrivit Legii nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele de activitate judecătorești.

Indemnizația de 85 % a fost calculată în raport de salariul stabilit în conformitate cu dispozițiile O.G. nr. 83/2000, care a stabilit un nou sistem de salarizare.

Modalitatea de calcul a indemnizației achitate contestatoarei a fost guvernată, în perioada 1 noiembrie 2000-31 august 2001 de H.C.M. nr. 880/1965, până la data de 31 martie 2001, după care, începând cu data de 1 aprilie 2001 de dispozițiile Legii nr. 19/2000.

Odată cu intrarea în vigoare a acestui act normativ a fost modificată baza de calcul a indemnizațiilor de asigurări sociale, care însă nu a fost de natură să aducă atingere drepturilor contestatoarei, în care au fost invocate prevederile art.49 lit. g din Legea nr. 19/2000.

Recursurile declarate de intimații Ministerul Justiției și Curtea de Apel Oradea au fost respinse ca nefondate prin decizia civilă nr. 1112/R din 9 octombrie 2002, reținându-se că dreptul contestatoarei la indemnizația acordată își are izvorul în dispozițiunile H.C.M. nr. 880/1965 care, în aliniatul penultim al art. 21 prevede că angajații aflați în incapacitate temporară de muncă „beneficiază de ajutoare recalculate pe baza salariilor tarifare majorate”.

Ori, tocmai dispoziția legală susmenționată constituie temei al dreptului pârâtei la calcularea indemnizației în considerarea modificărilor de salariu intervenite în baza O.G. nr. 83/2000 de modificare a Legii nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs în anulare Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, considerând că hotărârile judecătorești criticate au fost pronunțate cu încălcarea esențială a legii, sens în care s-a susținut că dispozițiile art. 21 alin. (7) din H.C.M. nr. 880/1965 sunt de strictă interpretare și nu pot fi aplicate raportului juridic litigios dedus judecății, întrucât privește doar ajutoarele pentru incapacitate temporară de muncă și nu este acordată pentru alte categorii de indemnizații prevăzute de același act normativ sau altele ulterioare, cum ar fi Legea nr. 120/1997.

Prin acest ultim act normativ, a fost majorată durata concediului pentru îngrijirea copilului, precum și indemnizația acordată în acest scop, al cărei cuantum reprezintă 85 % din salariul tarifar și celelalte venituri salariale, respectiv din venitul de asigurare.

Deși Legea nr. 120/1997 a adus unele calificări privind baza de calcul a indemnizației menționate, aceasta și-a păstrat caracterul de lege specială în materia drepturilor de asigurări sociale de stat, astfel încât prevederile sale speciale s-au completat cu cele generale prevăzute de H.C.M. nr. 880/1965, în vigoare până la data de 1 aprilie 2001.

Recalcularea indemnizației cuvenite pentru creșterea copilului în vârstă de până la 2 ani ar fi fost posibilă doar dacă actul normativ care o reglementa, Legea nr. 120/1997 ar fi prevăzut expres această posibilitate sau celelalte acte normative referitoare la indexări, compensări sau majorări de salariu ar fi prevăzut recalcularea corespunzătoare a acesteia.

Recursul în anulare nu este fondat.

Potrivit legislației anterioare anului 1990, femeile salariate beneficiau, după naștere numai de concediul postnatal (de lehuzie) și concediul de maternitate cuvenit pentru îngrijirea copilului bolnav în vârstă de până la 3 ani.

Prin urmare, aspect necontestat de recurentă, dispozițiile H.C.M. nr. 880/1965 invocate în speță nu prevede categoria de drepturi salariale ce constituie obiectul litigiului.

Aceasta a fost introdusă în forma existentă la momentul nașterii copilului, al efectuării plății și soluționării cauzei, prin dispozițiile art. 2 din Legea nr. 120/1997, potrivit cărora „concediul plătit pentru îngrijirea copilului se acordă, la cerere, în continuarea concediului pentru sarcină și lehuzie sau oricând, până la împlinirea de către copil a vârstei de 2 ani”, iar art. 3 alin. (1) prevede că „femeile asigurate în cadrul sistemului de asigurări ori de stat și femeile cadre militare active beneficiar, pe durata concediului pentru îngrijirea copilului de o indemnizație reprezentând 85 % din salariul de bază și celelalte venituri salariale, respectiv din venitul de asigurare”.

Evident că, astfel cum susține și recurenta, indemnizația susmenționată constituie tot „indemnizații de asigurări sociale”, însă reglementarea sa legală s-a realizat prin actul normativ menționat ale cărui dispoziții au fost corect aplicate și interpretate de instanțele judecătorești.

Împrejurarea că, ulterior prin Legea nr. 19/2000, ce a intrat în vigoare la data de 1 aprilie 2001, a fost modificată baza de calcul a indemnizației de asigurări sociale, nu este de natură să aducă atingere drepturilor contestatoarei.

În acest sens sunt dispozițiile art. 49 lit. g) din lege, potrivit cărora „cuantumul drepturilor de asigurări sociale aflate în plată la data intrării în vigoare a legii, nu se modifică”, dispoziție în acord cu teoria drepturilor câștigate, dreptul contestat fiind prevăzut de legislația în vigoare și constituind un drept patrimonial în sensul art. 1 al Protocolului nr. 1 adițional la convenție.

Prin urmare, constatând existența dreptului, calculat în conformitate cu dispozițiile legii în vigoare la momentul realizării sale efective, se constată ca nefondate criticile invocate, motiv pentru care, în temeiul art. 330 C. proc. civ. recursul va fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva deciziei civile nr. 1112/R din 9 octombrie 2002 a Curții de Apel Oradea.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 februarie 2006.