Illegality of exculpatory provision in normative act governing compensation for pre-1990 state takings of real estate

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 11 aprilie 2005, pe rolul Tribunalului Timiș, reclamantul S.N. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Primarul municipiului Timișoara, anularea dispoziției nr. 856 din 9 martie 2005, emisă de pârât și stabilirea unor despăgubiri pentru valoarea reală, corespunzătoare cotei de ¼ parte din imobilul situat în Timișoara, înscris în C.F. nr. 3520 Timișoara, nr. top 3833/1 și nr. 3834/1, pe care Statul Român a preluat-o în baza Decretului nr. 223/1974.

Acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001.

La termenul din 10 iunie 2005, reclamantul a invocat excepția de nelegalitate a prevederilor art. 1.4 lit. b) din H.G. nr. 498/2003.

În motivarea excepției invocate, s-a arătat că prevederile cuprinse în art. 1.4 lit. b) din H.G. nr. 498/2003, sunt în vădită contradicție cu prevederile art. 1 alin. (2), art. 12 alin. (2), art. 19 alin. (2), art. 24 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001, texte de lege ce dau dreptul persoanei îndreptățite de a pretinde despăgubiri bănești în cazul imobilelor trecute în proprietatea statului, chiar dacă respectiva persoană a primit unele despăgubiri pentru imobilul preluat, dacă aceste despăgubiri nu prezintă valoarea reală a acestuia.

Curtea de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 256/PI din 27 septembrie 2005, a admis excepția și a constatat că prevederile art. 1.4 lit. b) din H.G. nr. 498/2003, sunt nelegale.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut că art. 1.4 lit. b) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, adoptate prin H.G. nr. 498/2003, modifică în mod esențial Legea nr. 10/2001, în sensul că stabilește, contrar legii, pentru cazul în care persoana a făcut cerere de plecare definitivă din țară și a înstrăinat locuința către stat, că preluarea nu este abuzivă.

Astfel, având în vedere principiul ierarhiei actelor normative, instanța a constatat că prevederile art. 1.4 lit. b) din H.G. nr. 498/2003 sunt nelegale, în raport cu prevederile Legii nr. 10/2001.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs, pârâtul Primarul municipiului Timișoara, susținând că prin H.G. nr. 498/2003 nu se aduce atingere unui drept recunoscut de lege sau unui interes legitim, ci prin această hotărâre se are în vedere organizarea executării legilor, adică se detaliază legea, se stabilește întreg cadrul care privește aplicarea legii.

A mai susținut recurentul că, întrucât Constituția nu a delimitat domeniul legislativ, de cel al hotărârilor Guvernului, iar pe de altă parte, potrivit art. 107 alin. (2) din Constituție, „hotărârile se emit pentru organizarea executării legilor”, domeniul hotărârilor este dependent de domeniul legilor.

Totdeauna, legea trebuie să preexiste hotărârii, iar H.G. nr. 498/2003 nu preexistă Legii nr. 10/2001, astfel că nu aduce atingere unui drept recunoscut de legea menționată sau unui interes legitim, ci își are izvorul și temeiul într-o reglementare stabilită prin lege.

Recursul este nefondat.

Potrivit dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 10/2001, în sensul legii, prin imobile preluate în mod abuziv se înțelege și „orice alte imobile preluate de stat cu titlu valabil, astfel cum este definit la art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998”.

Legea nr. 213/1998, în art. 6 alin. (1), menționează că fac parte din domeniul public sau privat al Statului sau al unităților administrativ-teritoriale, și bunurile dobândite de stat, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea Statului, în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat.

H.G. nr. 498/2003, pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, la pct. 1.4 lit. b), referitor la Decretul nr. 223/1974, face distincția între cazul trecerii imobilului, fără plată, în proprietatea Statului, cu titlu de sancțiune pentru cei care au plecat fraudulos din țară sau care, fiind plecați în străinătate, nu s-au înapoiat la expirarea termenului stabilit și cazul în care persoana a făcut cerere de plecare definitivă din țară și a înstrăinat locuința către stat. Pentru cel de-al doilea caz, Normele prevăd că „stabilirea conduitei persoanei era atributul exclusiv al acesteia, urmând a se considera că preluarea nu a fost abuzivă, persoana fiind îndestulată rezonabil prin prețul primit sau având vocația de a fi îndestulată rezonabil dacă înstrăina imobilul, înainte de formalizarea intenției de a părăsi definitiv țara. În acest caz, soluția administrativă a cererii persoanei care se pretinde îndreptățită, va fi respingerea motivată a cererii”.

În conformitate cu dispozițiile art. 2 din Decretul nr. 223/1974, „persoanele care au făcut cerere de plecare definitivă din țară, sunt obligate să înstrăineze, până la data plecării, construcțiile aflate în proprietatea lor în Republica Socialistă România. Înstrăinarea se va face către stat, care va prelua aceste bunuri, plata stabilindu-se potrivit prevederilor art. 56 alin. (2) din Legea nr. 4/1973”.

Art. 5 din același Decret nr. 223/1974 prevedea că „actele juridice încheiate în scopul eludării prevederilor acestui decret sunt nule de drept”.

Acest act normativ a fost abrogat prin Decretul - lege nr. 9/1989, în scopul înlăturării imediate a unor reglementări care, prin caracterul lor discriminator, nedrept, au adus grave prejudicii materiale și morale, intereselor legitime ale cetățenilor și desfășurării unor relații normale cu celelalte state.

Din analizarea dispozițiilor art. 2 și 5 din Decretul nr. 223/1974 rezultă că în situația în care o persoană fizică părăsea definitiv țara, locuința proprietate personală trebuia înstrăinată numai statului, prețul fiind stabilit conform art. 56 alin. (2) din Legea nr. 4/1973. Era exclusă posibilitatea vânzării către o terță persoană, întrucât o astfel de vânzare era apreciată ca fiind făcută în scopul eludării legii și era considerată nulă de drept, consecința fiind tot preluarea de către stat. Plata stabilită de stat nu acoperea valoarea reală a construcției și nu-l îndestula în mod just pe proprietar.

Față de aceste prevederi ale Decretului nr. 223/1974, dispozițiile pct. 1.4 lit. b) din Normele aprobate prin H.G. nr. 498/2003, sunt nereale, schimbând, prin interpretare, dispozițiile Decretului nr. 223/1974. Conduita persoanei era stabilită imperativ de Decretul nr. 223/1974, care încălca principiul constituțional al ocrotirii dreptului de proprietate, prevăzut chiar de către Constituția din anul 1965, în art. 36.

Ca urmare, actul de înstrăinare către stat a imobilului, în situația prevăzută de art. 2 din Decretul nr. 223/1974, circumscrie dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 10/2001, cu referire la art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998.

Față de aceste dispoziții legale, pct. 1.4 lit. b) din Normele aprobate prin H.G. nr. 498/2003 sunt nelegale. Ele contravin și dispozițiilor art. 41 și 135 din Constituția României, precum și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, la care România a aderat conform Legii nr. 30/1994.

Instanța de fond, admițând excepția de nelegalitate invocată, a pronunțat o hotărâre legală și temeinică, întrucât persoana care formula cerere de părăsire definitivă a țării, înainte de anul 1990, nu avea opțiuni privind înstrăinarea locuinței proprietate personală, fiind obligată să se supună dispozițiilor Decretului nr. 223/1974. Persoana în cauză nu era corespunzător îndestulată prin prețul calculat de stat, care era inferior valorii reale a bunului. Persoana respectivă nu putea să înstrăineze imobilul, anterior formalizării intenției de a părăsit definitiv țara, întrucât actul de înstrăinare era nul de drept.

Pentru considerentele expuse, Curtea constată că recursul nu este fondat și urmează a fi respins ca atare, în cauză neexistând motive de casare de ordine publică, în conformitate cu dispozițiile art. 306 alin. (2) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Primarul municipiului Timișoara împotriva sentinței civile nr. 256/PI din 27 septembrie 2005 a Curții de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios administrativ, ca nefondat.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 decembrie 2005.