Compensation under Law 189/2000 denied for lack of proof of ethnic persecution during the 1940–1945 period

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data de 9 martie 2005, reclamanta O.M. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Casa Județeană de Pensii Iași, anularea hotărârii nr. 1686 din 18 februarie 2005, emisă de pârâtă și obligarea acesteia să-i ateste calitatea de beneficiară a prevederilor Legii nr. 189/2000.

În motivarea cererii sale, reclamanta a arătat că este îndreptățită la acordarea drepturilor compensatorii prevăzute de legea sus-menționată, deoarece, începând din anul 1940, la începerea războiului, împreună cu familia, fiind români de naționalitate germană, au fost nevoiți să se refugieze din localitatea de domiciliu, comuna Karapciu de Siret - Iordănești, U.R.S.S., în Germania și, ulterior, în România.

Curtea de Apel Iași, secția de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 78/CA din 9 mai 2005, a respins acțiunea și a menținut actul administrativ atacat.

Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că, în cauză, nu sunt întrunite cerințele prevăzute de Legea nr. 189/2000, întrucât măsurile de persecuție pe motive etnice asupra reclamantei și familiei sale nu au fost exercitate de regimurile instaurate în România, în perioada 6 septembrie 1940 - 6 martie 1945, așa cum impune legea, ci de alte state sau în perioada în care cei în cauză erau cetățenii unui alt stat.

Împotriva sentinței, în termen legal, a declarat recurs, reclamanta O.M., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, solicitând, în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 7, 8, 9 și 10, precum și al art. 3041 C. proc. civ., casarea hotărârii atacate și, în fond, admiterea acțiunii, astfel cum a fost formulată.

Recurenta a susținut că soluția primei instanțe este greșită, deoarece Legea nr. 189/2000 oferă un cadru reparator tuturor cetățenilor români, aflați pe teritoriul României în perioada prevăzută, neinvocându-se vinovăția deliberată a autorităților române, ci numai faptul că, fiind pe teritoriul românesc la data începerii privațiunilor, nu se putea transfera responsabilitatea suferinței sale în sarcina altui stat.

Reiterând susținerile din acțiune, recurenta a mai arătat că, împreună cu familia, în calitate de locuitori ai comunei Karapciu de Siret - Iordănești, județul Storojineț, în urma ocupării Bucovinei de Nord, de către armatele sovietice, au fost nevoiți să se „strămute forțat” în Germania; trecând prin lagărele Strigau, Weimar, cu stabilirea ulterioară în localitatea Stadtilm, de unde, în luna august 1945, armatele sovietice i-au alungat după ocupare, timp în care au suferit numeroase privațiuni, inclusiv decesul tatălui său.

Că, instanța de fond a interpretat eronat permisiunea autorităților sovietice de stabilire în Germania, ca pe o favoare, când această măsură era concretizarea unei represiuni, iar faptul că au dobândit cetățenia germană în perioada strămutării, nu i-a împiedicat ca, după terminarea războiului, păstrând încă cetățenia română, să revină în România, reîntoarcerea în Bucovina nemaifiind posibilă.

Criticile formulate sunt neîntemeiate.

Potrivit prevederilor art. 1 din O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, așa cum a fost completată și modificată, de dispozițiile acestei ordonanțe beneficiază persoana, cetățean român, care, în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940, până la 6 martie 1945, a avut de suferit persecuții etnice, aflându-se în una dintre situațiile enumerate de lege.

În cauză, așa după cum, în mod corect, a reținut prima instanță, nu se poate susține, pe baza probelor administrate, că recurenta-reclamantă s-ar afla în vreuna dintre situațiile prevăzute de legea menționată.

Astfel, din toată economia dosarului, nu rezultă că s-ar fi făcut dovada, în condițiile art. 4 din H.G. nr. 127/2002, că părăsirea localității de domiciliu și plecarea în Germania s-a datorat etniei recurentei, fiind, astfel, concretizarea unei măsuri de persecuție, în accepțiunea actului normativ indicat.

Mai mult decât atât, din adresa nr. 1054972 din 11 noiembrie 2004, emisă de Direcția Arhivelor Naționale Istorice Centrale, rezultă că nu se dețin documente referitoare la persoanele care ar fi fost evacuate/refugiate din Basarabia, nordul Bucovinei și Ținutul Herța.

Afirmațiile recurentei privitoare la situația de fapt invocată, respectiv la persecuțiile suferite și motivul pretinsului refugiu nu sunt susținute de nici o probă din care să reiasă că aceasta, împreună cu familia, ar fi fost nevoită să se refugieze în luna octombrie a anului 1940, datorită persecuțiilor exercitate pe criterii etnice, așa cum prevede textul legal, în lipsa unor documente oficiale în acest sens, declarațiile martorilor nefiind suficiente.

Față de dovezile administrate, instanța fondului dând o corectă dezlegare cauzei deduse judecății, a pronunțat o hotărâre legală și temeinică, motiv pentru care, în baza art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Curtea va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta O.M. împotriva sentinței civile nr. 78/CA din 9 mai 2005 a Curții de Apel Iași, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 noiembrie 2005.