Declaratory ownership action and eviction barred as inadmissible and res judicata in conflicting-title commercial space dispute
Legislator summary
AI generatedThe High Court of Cassation and Justice dismissed the appellant's recourse as unfounded, thereby upholding the lower courts' rulings that barred the claimant from using a declaratory action to establish ownership or obtain eviction. The dispute involved a commercial space where both parties asserted ownership based on conflicting titles; the first-instance court had declared the claimant's request for a declaration of property rights inadmissible because, when both sides exhibit title deeds, the proper legal remedy is an action for realization rather than a subsidiary declaratory action. Additionally, the court upheld the dismissal of the eviction request on the ground of res judicata, as a prior final judgment had already resolved the same issue between the parties. The Supreme Court rejected the appellant's arguments regarding procedural errors and the prioritization of specific privatization laws, affirming that the lower courts correctly applied civil procedure norms regarding the admissibility of actions and the preclusive effect of previous judgments.
Legislator headnote
AI generatedart. 1201 C. civ, art. 111 C. proc. civ, art. 118 alin. (2) C. proc. civ, art. 20 din Legea nr. 15/1990, art. 480 C. civ, art. 304 C. proc. civ; Declaratory ownership action and eviction barred as inadmissible and res judicata in conflicting-title commercial space dispute: The dispute involved a commercial space where both parties asserted ownership based on conflicting titles; the first-instance court had declared the claimant's request for a declaration of property rights inadmissible because, when both sides exhibit title deeds, the proper legal remedy is an action for realization rather than a subsidiary declaratory action. Additionally, the court upheld the dismissal of the eviction request on the ground of res judicata, as a prior final judgment had already resolved the same issue between the parties. The Supreme Court rejected the appellant's arguments regarding procedural errors and the prioritization of specific privatization laws, affirming that the lower courts correctly applied civil procedure norms regarding the admissibility of actions and the preclusive effect of previous judgments.
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedRelated Decisions
AI generatedKey legal questions extracted by Legislator
AI generatedMain ground for dismissing the appeal as unfounded.
Full text
Asupra recursului de față:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acțiunea introductivă de instanță înregistrată la data de 22 octombrie 1999 pe rolul Tribunalului București, reclamanta SC M. SA a solicitat, în contradictoriu cu pârâta SC L.C. SA, actualmente SC N.G. SA, să se constate că este proprietara spațiului comercial situat în sos. Crângași și pe cale de consecință să se dispună evacuarea pârâtei din acest spațiu.
Într-un prim ciclu procesual, Tribunalul București își declină competența în favoarea Judecătoriei sectorului 6 București, care prin sentința civilă nr. 8499/2001 a admis acțiunea, a constatat că reclamanta este proprietara spațiului comercial și a dispus evacuarea pârâtei.
Sentința judecătoriei a fost anulată de instanța de apel, cauza fiind trimisă spre competentă soluționare în primă instanță Tribunalului București, secția comercială.
Tribunalul București, secția a VI-a comercială, astfel investit, prin sentința comercială nr. 6450 pronunțată la data de 17 mai 2004 admite excepția inadmisibilității capătului de cerere privind constatarea dreptului de proprietate și respinge această cerere, ca inadmisibilă.
Totodată tribunalul admite și excepția autorității de lucru judecat referitor la cererea de evacuare a pârâtei din spațiu și în consecință respinge și acest capăt de cerere.
Prima instanță a reținut în considerentele hotărârii că reclamanta pentru spațiul în litigiu a prezentat certificatul de proprietate, iar pârâta, care ocupă spațiul a invocat sentința comercială nr. 4919/1997 a Tribunalului București, secția comercială, definitivă și irevocabilă, prin care i s-a recunoscut calitatea de proprietară a spațiului, prin urmare reclamanta are la îndemână calea unei acțiuni în realizare, prin care să revendice bunul aflat în posesia pârâtei.
Referitor la cererea de evacuare a pârâtei instanța a constatat îndeplinite cerințele art. 1201 C. civ., în raport de sentința civilă nr. 4914 din 23 decembrie 1997 definitivă și irevocabilă pronunțată de Tribunalul București, prin care s-a respins cererea de evacuare a pârâtei din spațiu, cerere formulată de reclamantă, reținându-se că pârâta a făcut dovada dreptului de proprietate asupra spațiului în litigiu.
Apelul declarat de reclamantă împotriva acestei sentințe a fost respins ca nefondat de Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, prin decizia comercială nr. 137 din data de 16 februarie 2005.
Confirmând hotărârea fondului ca legală și temeinică, instanța de apel reține în considerentele deciziei că cererea reclamantei privind constatarea dreptului de proprietate asupra spațiului comercial situat în sos. Crângași a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 111 C. proc. civ. și nu a fost înlocuită printr-o cerere în realizare, deși pârâta a invocat prin întâmpinarea depusă în primul ciclu procesual, inadmisibilitatea acțiunii.
Că, în condițiile în care ambele părți invocă asupra aceluiași spațiu titluri de proprietate, reclamanta are la îndemână o acțiune în realizare pentru a obține bunul al cărui proprietar se pretinde.
Referitor la cererea de evacuare instanța de control constată că prin sentința civilă nr. 4914/1997 a Tribunalului București s-a respins cererea de evacuare a pârâtei formulată de aceeași reclamantă, vizând același spațiu, fiind îndeplinite condițiile autorității de lucru judecat.
În contra acestei ultime decizii, reclamanta a declarat, în termen legal, recurs, solicitând casarea celor două hotărâri și rejudecarea cauzei de prima instanță.
Recurentul își structurează criticile pe două direcții:
- în temeiul art. 304 pct. 6, 7 și 10 C. proc. civ., invocă nelegalitatea hotărârii în ce privește modul de soluționare a excepțiilor și omisiunea aplicării sancțiunii prevăzute de art. 118 alin. (2) C. proc. civ., susținând că instanțele în al II-lea ciclu procesual trebuiau să clarifice aspectele legate de probele administrate și de excepții, toate anulate la intrarea în al II-lea ciclu. Totodată recurentul susține că în mod greșit instanța de apel reține că intimata și-ar fi menținut întâmpinarea deoarece aceasta era susținută de probele anulate, urmare desființării primei sentințe.
Instanța de apel nu era îndreptățită să reia aspecte din motivarea sentinței nr. 4919/1997 a Tribunalului București, care a avut de soluționat exclusiv un raport de locațiune și nu de proprietate.
- în temeiul art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., recurentul invocă încălcarea art. 111 C. proc. civ. și art. 20 din Legea nr. 15/1990 ca mod de dobândire a dreptului de proprietate, dispoziții ce trebuiau aplicate cu prioritate. Acțiunea în constatare întemeiată pe dispozițiile art. 111 C. proc. civ., coroborate cu dispozițiile Legii nr. 15/1990 cuprinde și elementele unei cereri de realizare a dreptului, având un caracter special ce nu mai poate fi fundamentată pe prevederile dreptului comun, în sensul că reclamantul nu mai are alegerea între calea prevăzută de art. 480 C. civ. și cele prevăzute de Legea nr. 15/1990.
Recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează:
1. Potrivit art. 304 C. proc. civ., casarea sau modificarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de textul de lege.
2. Recurentul își întemeiază primul motiv de recurs pe dispozițiile art. 304 pct. 6, 7 și 10 C. proc. civ., dezvoltările pe care le face nu vizează ipoteza textelor evocate.
3. Recurentul susține în esență că întâmpinarea formulată de pârâtă ca răspuns la acțiunea introductivă prin care invocă excepția inadmisibilității acțiunii și autorității de lucru judecat, nu trebuia avută în vedere urmare anulării primei sentințe.
Ori, este evident că anularea primei sentințe a vizat hotărârea dată inclusiv probele administrate, reluarea judecății nu impunea obligația pârâtului de a depune o nouă întâmpinare, așa cum susține recurentul, distinct de faptul că cele două excepții fiind absolute puteau fi invocate în orice fază a procesului.
4. Instanța a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 111 C. proc. civ., în raport de susținerile și apărările formulate, constatând că în situația în care ambele părți exibă titluri de proprietate pentru spațiul comercial în litigiu, reclamanta își poate valorifica dreptul pretins pe calea unei acțiunii în realizare, și nu pe calea acțiunii în constatare care are un caracter subsidiar, în măsura în care partea poate cere realizarea dreptului.
5. Aserțiunile recurentului în sensul că instanța trebuia să dea prioritate dispozițiilor Legii nr. 15/1995, ca mod de dobândire a dreptului de proprietate, exced soluției pronunțate, ce face obiectul controlului de legalitate.
Instanța de apel a soluționat cauza pe excepția inadmisibilității acțiunii în constatare, fără să intre pe fond în examinarea temeiurilor în baza cărora părțile se consideră proprietarele bunului.
Așa fiind, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamanta SC M. SA București, împotriva deciziei nr. 137 din 16 februarie 2005, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțata în ședință publică, astăzi 2 decembrie 2005.