Prescription of contractual profit shares and late payment penalties under Decree No. 167/1958

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința comercială nr. 21 din 10 februarie 2004, Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul M.B. prin P.G. în contradictoriu cu pârâta SC I.S.C. SRL și a obligat pârâta la plata sumei de 4.035 dolari S.U.A. reprezentând cotă de profit și 10.260 dolari S.U.A. penalități pentru perioada 17 ianuarie 2000 – 31 iulie 2003. Celelalte pretenții, aferente perioadei 1 mai 1995 – decembrie 1999 au fost respinse ca prescrise.

Instanța de fond a reținut că față de dispozițiile decretului nr. 167/1958, privind prescripția dreptului la acțiune, pretențiile reclamantului pentru perioada 1 mai 1995 – 17 ianuarie 2000 sunt prescrise fiind depășit termenul general de prescripție.

Cu privire la restul pretențiilor acestea sunt datorate potrivit contractului de asociere dintre părți.

Împotriva sentinței de fond a declarat recurs reclamanta care a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7, 9 și 10 C. proc. civ., în temeiul cărora a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a sentinței atacate și pe fond, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.

În dezvoltarea criticilor aduse reclamanta susține că în mod greșit instanța a făcut aplicarea dispozițiilor art. 1 – 3 din decretul nr. 167/1958 încălcând astfel dispozițiilor art. 12 din același act normativ cu referire la prestațiile succesive. Cum contractul de asociere dintre părți era cu executare succesivă, în opinia recurentei, pentru fiecare debit nou creat în fiecare lună, curge o prescripție deosebită de la data scadenței obligației neexecutate, situație ce nu a fost avută în vedere de către instanță.

Instanța nu a avut în vedere nici faptul că prin fiecare plată efectuată de către debitor acesta recunoaște obligația asumată prin contract, situație ce se subscrie dispozițiilor art. 16 lit. a) din actul normativ indicat, termenul de prescripție fiind astfel întrerupt odată cu efectuarea plăților din luna mai 1995 până în luna mai 1997.

Recurenta susține că în considerentele hotărârii pronunțată la fond nu se regăsesc motivele instanței pentru admiterea excepției prescripției.

De asemenea, instanța de fond nu s-a pronunțat asupra mijloacelor de apărare invocate, respectiv înscrisurile depuse în combaterea excepției prescripției.

Recursul este nefondat pentru următoarele considerentele.

Critica vizând netemeinicia hotărârii pronunțate, cu referire la administrarea probelor în cauză, va fi înlăturată, având în vedere că în calea de reformare a recursului nu pot fi supuse controlului judiciar decât aspectele de nelegalitate.

Susținerea potrivit căreia în mod greșit instanța a făcut aplicarea dispozițiilor art. 1 – 3 din decretul nr. 167/1958 cu privire la prescripția dreptului la acțiune este nefondată, față de dispozițiile imperative ale art. 16 din actul normativ invocat.

Astfel, potrivit art. 16 lit. a) din decretul nr. 167/1958 cursul prescripției este întrerupt numai în cazul „recunoașterii dreptului a cărei acțiune se prescrie făcută de cel în folosul căruia curge prescripția”, însă pentru a putea produce efecte, recunoașterea de către debitor trebuie să fie neîndoielnică indiferent că este expresă sau tacită. În speță nu poate fi reținută ca o recunoaștere, în sensul prevăzut de lege, împrejurarea că debitorul a achitat parțial debitele din luna mai 1995 până în luna mai 1997, în condițiile în care pretențiile reclamantei vizează alte sume, cu referire la majorările de întârziere. O dovadă în plus este însăși cererea de chemare în judecată prin care reclamanta apelează la forța coercitivă a statului în recuperarea sumelor.

Nici critica vizând nemotivarea hotărârii cu privire la admiterea excepției prescripției dreptului la acțiune nu este fondată, având în vedere că dispozițiile legale în materie sunt obligatorii, instanța fiind obligată numai la a analiza condițiile impuse, respectiv de verificare a termenului imperativ stabilit printr-un act normativ special, cu referire la termenul general de prescripție prevăzut în decretul nr. 167/1958.

Cum în cauză în mod corect s-a apreciat că nu există cauze de întrerupere a termenului de prescripție, soluția pronunțată fiind legală, Înalta Curte în temeiul art. 312 C. proc. civ. va respinge ca nefondat recursul, potrivit dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul M.B., împotriva sentinței nr. 21 din 10 februarie 2004, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică, astăzi 30 martie 2006.