Nullity of housing sale contracts: jurisdictional error corrected, lower judgments quashed and case remanded to district court.

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 14 august la Tribunalul Prahova I.C.I. a chemat în judecată Primăria Municipiului Ploiești, SC U. SA Ploiești și pe Ș.N., Z.P. și Z.E. solicitând constatarea nulității actelor de înstrăinare încheiate între pârâți, având ca obiect spațiul de locuit situat la etajul I al imobilului din Ploiești, precum și restituirea acestui spațiu.

Prin sentința civilă nr. 719 din 29 noiembrie 2002 a Tribunalului Prahova a fost admisă excepția invocată din oficiu de instanța privind prematuritatea cererii, fiind respinsă astfel cererea.

Au fost avute în vedere prevederile art. 109 alin. (2) C. proc. civ., potrivit căruia sesizarea instanței competente se poate face numai după îndeplinirea unei proceduri prealabile stabilite de lege.

Aceasta nu s-a realizat în speță întrucât nu există, nu s-a depus la dosar decizia sau dispoziția motivată cu privire la cererea formulată în sensul art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 împotriva căreia se poate face contestație la tribunal.

Apelul declarat de reclamantă împotriva acestei sentințe a fost respins ca nefondat prin decizia 63 din 25 martie 2003 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă, considerându-se că acțiunea este prematură și că pentru actele de înstrăinare partea are posibilitatea pe calea dreptului comun să se adreseze instanței competente, respectiv judecătoriei, în temeiul art. 47 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Împotriva acestei decizii reclamanta a declarat recursul de față, criticând-o ca nelegală și netemeinică învederând că ambele instanțe care s-au pronunțat în cauză au calificat greșit acțiunea drept o contestație împotriva deciziei unității deținătoare a imobilului, când în cererea de chemare în judecată s-a cerut cu claritate constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate între SC U. SA și pârâții persoane fizice cu privire la imobilul ce a aparținut autoarei reclamantei.

Ca urmare a calificării greșite a acțiunii s-a stabilit eronat competența de soluționare a pricinii în favoarea tribunalului și nu a judecătoriei.

Recursul este întemeiat, urmând a fi admis în raport de cele ce urmează:

Așa cum rezultă și din expunerea rezumativă a lucrărilor dosarului reclamanta a solicitat prin cererea de chemare în judecată constatarea nulității actelor de înstrăinare încheiate între pârâți, cu privire la spațiul de locuit ce a aparținut bunicii sale, cu consecința restituirii acestuia.

Acesta fiind obiectul cererii, trecut ca atare în petitul cererii, înainte de „motive” rezulta cu evidență că acesta este cadrul procesual în care pricina trebuia soluționată.

Este adevărat că în cuprinsul acțiunii, reclamanta arată că a făcut numeroase demersuri pentru redobândirea bunului, inclusiv notificare, la care nu a primit nici un răspuns.

Dar, ea nu a cerut o soluție în raport de notificare ceea ce făceau incidente prevederile art. 24 din Legea nr. 10/2001, tocmai datorită faptului că bunul fiind înstrăinat nu mai putea fi restituit de Primărie, ci direct constatarea nulității actelor de înstrăinare.

O atare cerere, în raport de valoarea contractelor de vânzare-cumpărare, de sub 1 miliard lei, este de competența instanței de drept comun, respectiv a judecătoriei, conform art. 1 pct. 1 C. proc. civ., cum de altfel se arată și în considerentele deciziei recurate.

Prin urmare, tribunalul nu era competent să soluționeze pricina în primă instanță, nefiind investit cu o contestație formulată în condițiile art. 24 alin. (7) și (8) din Legea nr. 10/2001 care în adevăr este de competența sa, ci cu o acțiune de drept comun.

În raport de prevederile legale la care s-a făcut referire este de observat că procedura specială ce trebuie urmată în fața instanței competente, respectiv a tribunalului, este limitată la situații concret stabilite de lege și ca atare instanța abilitată nu poate depăși competențele expres și limitativ date prin aceste prevederi speciale, derogatorii de la dreptul comun.

Ori, în speță nu sunt incidente aceste dispoziții speciale.

Așa fiind, recursul de față urmează a fi admis, a se casa decizia recurată, precum și sentința pronunțată în cauză și a se trimite cauza spre competentă soluționare la Judecătoria Ploiești.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de reclamanta I.C.I. împotriva deciziei nr. 63 din 25 martie 2003 a Curții de Apel Ploiești.

Casează decizia recurată, precum și sentința civilă nr. 719 din 29 noiembrie 2002 a Tribunalului Prahova și trimite cauza, spre competentă soluționare, la Judecătoria Ploiești.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 octombrie 2004.