Heir’s compensation suit remanded; tribunal jurisdiction upheld over Civil Code "obligation to do" theory.

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea civilă depusă la Tribunalul București la data de 19 martie 2002 reclamantul O.V. a chemat în judecată pe pârâta A.P.A.P.S. solicitând a fi obligată să emită decizie prin care să-i acorde acțiuni la B.R.D. SA , B.C.R. SA, S. SA, A.O. SA, B. SA, U.A.S. SA, S.P. SA, H.N. SA, C.T. SA, O. SA și/sau A.L.F. SA, C.C.E. SA, C. SA, E. SA, G. SA, I.M. Prahova SA, IPIP SA, P.L. SA, V. SA, P. SA și/sau alte bunuri mobile sau/și imobile la valoarea de 8.234.999.076 lei actualizată la data de 14 februarie 2001, la rându-i actualizată cu rata inflației de la data emiterii deciziei solicitate.

Motivând acțiunea, reclamantul a arătat, în esență, că autorii săi N. și E.B., G., M. și A.T. au deținut acțiuni la „Steaua Română”, „Societatea comunală pentru construirea de locuințe ieftine”, „Societatea comunală a tramvaielor București”, „Societatea anonimă de navigațiune pe Dunăre”, „Iremar” și „Prima fabrică de sticlă cu gaz metan”, societăți comerciale care au fost naționalizate prin Legea nr. 119/1948, astfel că, în calitatea sa de persoană îndreptățită conferită prin art. 32 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, a notificat pe pârâtă în temeiul art. 32 alin. (3) din lege, dar aceasta nu s-a conformat dispozițiilor art. 32 alin. (4), (6), (7) și (8) din Legea nr. 10/2001, ceea ce justifică acțiunea introdusă de reclamant potrivit art. 401 din Legea nr. 10/2001 modificată, art. 1073 C. civ. și art. 35 din Decretul nr. 31/1954.

Acțiunea astfel formulată a fost admisă prin sentința civilă nr. 377 din 10 aprilie 2003 pronunțată de Tribunalul București, secția a III – a civilă, pârâta fiind obligată să emită dispoziție în sensul acordării de acțiuni reclamantului în valoare totală de 8.234.999.076 lei, cu precădere la societățile comerciale care au preluat patrimoniul persoanelor juridice naționalizate, nominalizate în petitul acțiunii, sau cu prioritate la o altă societate comercială tranzacționată pe piața de capital.

Tribunalul a constatat că pârâta a fost notificată în perioada iunie – iulie 2001, dar până la data introducerii acțiunii nu a emis un act de dispoziție pentru soluționarea cererilor reclamantului în conformitate cu dispozițiile art. 32 alin. (6) – (8) din Legea nr. 10/2001, ceea ce justifică admiterea acțiunii în temeiul art. 41 din Legea nr. 10/2001 coroborat cu dispozițiile art. 998 și art. 1073 C. civ.

Sentința dată de tribunal a fost atacată cu apel atât de reclamant, cât și de pârâtă.

În ședința publică de la 20 octombrie 2003, instanța de apel a pus în discuția părților, din oficiu, excepția necompetenței materiale a tribunalului de a soluționa pricina dedusă judecății acestuia în primă instanță.

Prin decizia civilă nr. 485 A din 27 octombrie 2003, Curtea de Apel București, secția a III – a civilă, a admis excepția necompetenței materiale a Tribunalului București, a admis apelurile, a anulat hotărârea atacată și o încheiere ulterioară a aceluiași tribunal, trimițând cauza la Judecătoria sectorului 1 București spre competentă soluționare în primă instanță.

Curtea de apel a statuat că acțiunea de față are ca temei de drept dispozițiile art. 1073 C. civ. și ale art. 32 din Legea nr. 10/2001, solicitându-se obligarea pârâtei la emiterea deciziei prevăzută prin art. 32 din Legea nr. 10/2001, adică îndeplinirea de către pârâtă a unei obligații de a face, ceea ce atrage competența soluționării de către judecătoria în a cărei rază teritorială își are sediul pârâta, fiind incidente dispozițiile art. 1 pct. 1 coroborate cu cele ale art. 2 – 5 C. proc. civ., competența tribunalului în primă instanță fiind dată prin Legea nr. 10/2001 numai în soluționarea contestațiilor formulate împotriva dispozițiilor motivate emise în temeiul acestei legi, ceea ce nu este cazul în prezentul proces.

Părțile au exercitat calea de atac a recursului împotriva deciziei instanței de apel, solicitând casarea ei și trimiterea cauzei la aceeași instanță de apel pentru rejudecarea apelurilor.

Recursurile sunt întemeiate.

Potrivit art. 32 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 „persoanele care aveau calitatea de asociați ai persoanelor juridice naționalizate prin Legea nr. 119/1948 sau alte acte normative au dreptul la măsuri reparatorii constând în acțiuni acordate cu precădere la societatea comercială care a preluat patrimoniul persoanei juridice naționalizate sau cu prioritate la o altă societate comercială tranzacționată pe piața de capital”.

Prin alin. (6) textul enunțat prevede că „în termen de 60 zile de la data primirii cererii persoanei îndreptățite sau în termenul prelungit conform art. 28 instituția publică implicată în privatizare va stabili prin decizie sau, după caz, dispoziție motivată valoarea recalculată a acțiunilor”, iar prin alin. (7) dispune că „dacă persoana îndreptățită solicită acțiuni, instituția publică implicată în privatizare va stabili în urma negocierii, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată societățile comerciale și numărul de acțiuni corespunzătoare valorii recalculate”.

Dispozițiile legale citate se completează, prin analogie, cu cele ale art. 31 alin. (1), (2) și (3) în sensul că în ipoteza în care refuză oferta persoana îndreptățită poate ataca în justiție decizia sau dispoziția motivată, iar în ipoteza în care s-a încheiat procesul-verbal de divergență persoana îndreptățită se poate adresa justiției pentru stabilirea valorii, cu anumite termene expres reglementate, în oricare din aceste situații competența soluționării aparținând secției civile a tribunalului în a cărui circumscripție teritorială se află sediul persoanei juridice cu care este în litigiu persoana îndreptățită.

Legea nr. 10/2001 este însă lacunară prin aceea că, instituind obligația imperativă de emitere a deciziei sau dispoziției motivate, nu a reglementat în mod expres situația în care obligația de mai sus nu este respectată.

În aceste condiții, în cazul concret dedus judecății lor, Tribunalul București și Curtea de Apel București au reținut în mod corect că lacuna legii nu este de natură să împiedice pe reclamant de a se adresa justiției pentru ca pârâta să fie obligată să emită decizie sau dispoziție motivată.

În schimb, cele două instanțe au rezolvat esențial contrar problema competenței materiale a soluționării cauzei în primă instanță, tribunalul declarându-se competent material, iar curtea de apel statuând că numai judecătoria este competentă să soluționeze acțiunea, al cărei temei constă în prevederile art. 1073 C. civ., ceea ce atrage incidența art. 1 pct. 1 C. proc. civ.

Soluția dată în apel este esențial nelegală.

Obligația de a face din speță este expres reglementată prin Lege nr. 10/2001, făcând parte dintr-o procedură jurisdicțională prealabilă imperativ instituită, astfel că neîndeplinirea ei nu poate fi rezolvată în temeiul art. 1073 C. civ., ci tot prin aplicarea legii speciale.

Aceasta și pentru că soluționarea litigiilor izvorâte din aplicarea Legii nr. 10/2001 nu poate atrage competențe materiale diferite în funcție de atitudinea persoanei juridice notificate de a emite sau nu decizie ori dispoziție motivată.

Cu alte cuvinte, dispozițiile art. 24 alin. (7) și (8) din Legea nr. 10/2001, precum și cele ale art. 31 alin. (1), (2) și (3) din aceeași lege, nu pot fi privite ca fiind de strictă interpretare și neaplicabile prin analogie, instanțele abilitate prin aceste prevederi legale să cenzureze însuși actul (decizia sau dispoziția motivată) având competența de a cerceta și atitudinea omisivă a celui care avea obligația de a-l emite, nefiind în scopul legii ca persoanele îndreptățite să se adreseze unor instanțe diferite după cum persoanele juridice pe care le-au notificat au emis sau, dimpotrivă, au omis ori au refuzat să emită decizia /dispoziția motivată.

Pentru cele ce preced, recursurile vor fi admise, decizia atacată va fi casată, iar cauza va fi trimisă aceleiași instanțe de apel pentru soluționarea apelurilor declarate împotriva hotărârii primei instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursurile declarate de O.V. și A.V.A.S. împotriva deciziei civile nr. 485 A din 27 octombrie 2003 a Curții de Apel București, secția a III – a civilă.

Casează decizia atacată și trimite cauza la Curtea de Apel București pentru soluționarea apelurilor declarate împotriva sentinței civile nr. 377 din 10 aprilie 2003 a Tribunalului București, secția a III-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 februarie 2005.