Urban land restitution: preference of a valid post-nationalization title over a nullity claim for exemption under Decree No. 92/1950

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea adresată la data de 12 iulie 1999 Tribunalului București, ulterior precizată și completată, reclamanta A.E. a solicitat inițial în contradictoriu cu pârâții municipiul București prin Primar General și D.M.:

- să se constate nulitatea absolută a titlului statului asupra terenului în suprafața de 574 mp situat în București;

- obligarea pârâților să-i respecte dreptul de proprietate;

- să se cenzureze legalitatea titlului celui de-al doilea pârât cu privire la terenul în litigiu.

Prin sentința civilă nr. 1636 din 30 octombrie 2001, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins atât excepția lipsei calității procesuale pasive a Municipiului București prin Primar general cât și, pe fond, acțiunea ca neîntemeiată.

Instanța a reținut în esență că pârâtul i-a opus reclamantei propriul său titlu de proprietate, nr. 8254 din 6 iunie 1994, emis cu respectarea prevederilor Legii nr. 18/1991, astfel încât în cauză sunt incidente dispozițiile art. 18 lit. b) din Legea nr. 10/2001 privind acordarea de măsuri reparatorii.

Împotriva acestei sentințe reclamanta a declarat apel, susținând, ca o principală critică, faptul că deși ea a formulat o acțiune în revendicare de drept comun, totuși instanța a aplicat în cauză dispozițiile Legii nr. 10/2001; s-a mai învederat că motivarea în drept a hotărârii este greșită și că nu au fost analizate toate probatoriile administrate.

Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, prin decizia nr. 285 din 13 iunie 2002, a respins apelul ca nefondat.

S-a reținut că deși motivarea în drept a sentinței este deficitară și se impune a fi substituită (îndeosebi în privința prevederilor art. 1075 și art. 1085 C. civ.), soluția pe fond este corectă și în acord cu probatoriile.

În considerentele deciziei s-a arătat că instanța de fond nu a încălcat principiul disponibilității și a respectat punctul de vedere al reclamantei care a precizat că dorește soluționarea cauzei potrivit dreptului comun, în raport de prevederile art. 480 și urm. C. civ. În acest context s-a procedat la o comparare de titluri și s-a ajuns la concluzia corectă că este preferabil cel al pârâtului D.M.

În fine, referirea din sentință la posibilitatea reclamantei de a obține măsuri reparatorii în condițiile Legii nr. 10/2001 constituie un considerent subsidiar și nu vizează rezolvarea pe fond a litigiului.

Împotriva acestei decizii reclamanta a declarat recurs, criticând-o sub trei aspecte esențiale.

S-a susținut în primul rând că instanțele nu s-au pronunțat asupra unor mijloace de apărare și dovezi relevante pentru dezlegarea pricinii, art. 304 pct. 10 C. proc. civ., și anume cele care demonstrau că autorul reclamantei, fiind funcționar de stat, era exceptat conform art. II din Decretul nr. 92/1950 de la măsura naționalizării. În consecință, cum trecerea în proprietatea statului a fost ilegală, dreptul nu a ieșit nici un moment din patrimoniul reclamantei.

A doua critică se referă la nelegalitatea hotărârilor (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.) în sensul că în mod greșit, cu încălcarea prevederilor Legii nr. 18/1991, s-a considerat că titlul opus de pârât este valabil și chiar preferabil celui invocat de reclamantă.

În fine, s-a susținut că decizia este deficitară și sub aspectul motivării (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.), instanța omițând să argumenteze de ce în compararea de titluri a dat câștig de cauză pârâtului.

Intimatul-pârât D.M. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat și susținând că hotărârile pronunțate în cauză sunt legale și temeinice.

Examinând întregul material probator administrat în cauză în raport de criticile formulate, Înalta Curte reține că recursul este nefondat.

Sub un prim aspect este relevantă împrejurarea că recurenta-reclamantă nu a dovedit, așa cum susține, exceptarea autorului ei de la măsura naționalizării, în condițiile în care acesta deținea, numai în București, un număr de 11 proprietăți imobiliare. În consecință, teza nulității titlului statului, admisibilă de principiu, nu are în cauză suportul probator necesar care să o facă aplicabilă. Cu toate acestea, instanța de apel a considerat valabil titlul reclamantei, ceea ce înseamnă implicit că naționalizarea nu s-a produs în condiții legale și numai în compararea de titluri a dat preferință celui invocat de pârât.

Nici cea de-a doua critică nu este fondată. Recurenta-reclamantă susține în cadrul acțiunii în revendicare, la peste 5 ani după emiterea titlului de proprietate în favoarea pârâtului, că nu au fost respectate prevederile Legii nr. 18/1991. Nu numai că nu s-a făcut o atare dovadă, dar reclamanta nu mai era nici în termen și nici în calea procesuală adecvată pentru a face astfel de susțineri, astfel încât concluzia instanței de fond în sensul validității titlului de proprietate al pârâtului era singura legalmente posibilă.

În fine, chiar dacă motivarea instanței de apel în privința comparării de titluri nu constituie un model în materie, această împrejurare nu atrage modificarea hotărârii întrucât, pe fond, soluția este corectă. Oricum, din motivare transpar criteriile de preferință în favoarea pârâtului și care au fost corect interpretate: titlu valabil, emis cu respectarea deplină a prevederilor legale, bună-credință și posesie actuală (in pari causa melior est causa possidentis).

Așa fiind, cum decizia atacată este, pe fond, legală și temeinică, recursul va fi respins ca nefondat conform prevederilor art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A.E. împotriva deciziei nr. 285 A din 13 iunie 2002 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 noiembrie 2004.