Legislator Case Law & Legislation
Decizia nr. 2808/2005 AI generated

Implicit refusal of retrocession compensation request: Characterization of administrative silence and imperative 60-day statutory deadline under Law No. 10/2001

Case Number Decizia nr. 2808/2005
Court / Authority
Jurisdiction Romania (RO)
Decision Date
Outcome Dismissed

Legislator summary

AI generated

The High Court of Cassation and Justice dismissed the appeal of the Prefect of Bucharest, upholding the lower courts' final order that compelled the municipal prefecture to issue a reasoned decision regarding a compensation claim. The dispute concerned a challenge against the inaction of the administrative commission tasked with applying Law No. 10/2001, which regulates the legal regime of property expropriated between 1945 and 1989; the claimant, a legal heir, had notified the prefecture of a claim for monetary compensation for an undivided one-third share in an apartment, but the administration remained silent, leading the claimant to sue for an obligation to decide. The court ruled that the 60-day statutory deadline for the holding unit to respond to a notification is imperative and not merely recommendatory, establishing that administrative silence constitutes a tacit refusal that violates the right to reparation under the Constitution and Law No. 10/2001, thereby rejecting the defense that the complaint was premature due to missing documents.

Legislator headnote

AI generated

art. 37 din Legea nr. 10/2001, art. 22 din Legea nr. 10/2001, art. 304 pct. 9 C. proc. civ, art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, art. 40 din Legea nr. 10/2001, art. 48 alin. (1) din Constituție; Implicit refusal of retrocession compensation request: Characterization of administrative silence and imperative 60-day statutory deadline under Law No. 10/2001: The dispute concerned a challenge against the inaction of the administrative commission tasked with applying Law No. 10/2001, which regulates the legal regime of property expropriated between 1945 and 1989; the claimant, a legal heir, had notified the prefecture of a claim for monetary compensation for an undivided one-third share in an apartment, but the administration remained silent, leading the claimant to sue for an obligation to decide. The court ruled that the 60-day statutory deadline for the holding unit to respond to a notification is imperative and not merely recommendatory, establishing that administrative silence constitutes a tacit refusal that violates the right to reparation under the Constitution and Law No. 10/2001, thereby rejecting the defense that the complaint was premature due to missing documents.

Keywords

AI generated
statutory deadline administrative complaint silence of the administration retrocession notification of the decision law of obligations

Cited Legislation

AI generated
art. 37 din Legea nr. 10/2001
24, art. 37 din Legea nr.
art. 22 din Legea nr. 10/2001
În dezvoltarea motivelor de apel, pârâtul Prefectul Municipiului București invocă critica în care evidențiază imposibilitatea de a răspunde solicitării persoanei îndreptățite, întrucât aceasta nu a depus toate actele, astfel cum prevăd dispozițiile art. 22 din Legea nr. 10/2001.
art. 304 pct. 9 C. proc. civ
Împotriva acestei decizii a declarat recurs Prefectul Municipiului București, invocând critici întemeiate în drept, pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001
În acest cadru trebuie privite reglementările cuprinse în art. 23 alin.
art. 40 din Legea nr. 10/2001
Indiscutabil, neîntemeiată este și cea de a doua critică a recurentei privitor la neluarea în considerare a prevederilor art. 40 din Legea nr.
art. 48 alin. (1) din Constituție
Concluzionând, instanțele au apreciat corect că lipsa unui răspuns echivalează cu un refuz tacit și este contrară prevederilor art. 48 alin. (1) din Constituție, precum și dreptului la reparație recunoscut prin dispozițiile art.
art. 2 din Legea nr. 10/2001
1 și art. 2 din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945–22 decembrie 1989.
art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ
Procedural basis cited in the conclusion to dismiss the appeal as unfounded and render the decision final.
AI generated

Key legal questions extracted by Legislator

AI generated
art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ.

Procedural basis cited in the conclusion to dismiss the appeal as unfounded and render the decision final.

Need to analyze how this precedent applies to your matter?

Cross-reference this judgment against statutes, commentaries, and subsequent citing case law inside Legislator AI.

Open in Legislator →

Full text

Asupra recursului de față,

Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:

La data de 18 martie 2003, D.G. a formulat contestație solicitând obligarea Comisiei de aplicare a Legii nr. 10/2001 din cadrul Prefecturii Municipiului București să emită dispoziție, prin care să se pronunțe asupra notificării ce i-a fost adresată de persoana îndreptățită în sensul de a acorda despăgubiri bănești pentru imobilul situat în București.

În motivarea contestației, întemeiată în drept pe dispozițiile art. 21, art. 23, art. 24, art. 37 din Legea nr. 10/2001, acesta a arătat că s-a adresat Prefecturii Municipiului București, cu notificare, solicitând acordarea de despăgubiri bănești pentru cota indiviză de ⅓ din imobilul mai sus individualizat, în calitate de moștenitor legal al autorului S.T., acesta fiind proprietarul imobilului.

A mai arătat contestatorul că urmare împrejurării că autorul S.T. a fost declarat falimentar, întreaga sa avere a fost scoasă la licitație publică, iar pentru cei doi fii ai săi, minori la acea dată, s-a dispus instituirea inscripției ipotecare asupra unei cote de ⅓ din imobil, așa încât aceasta nu a ieșit din patrimoniu.

Contestației, pârâtul Prefectul Municipiului București i-a opus întâmpinare prin care a solicitat respingerea acesteia, întrucât D.G. nu a depus titlul de proprietate al autorului și a invocat excepția prematurității contestației.

Prin sentința civilă nr. 573 din 20 iunie 2003, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins excepția prematurității, a admis contestația și a obligat pârâta Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001 de pe lângă Prefectura Municipiului București a se pronunța asupra notificării ce i-a fost adresată, cu motivarea că, potrivit art. 36 din actul normativ menționat, notificările prin care se solicită despăgubiri se adresează Prefecturii în a cărei rază teritorială se află imobilul preluat abuziv, iar prematuritatea invocată de pârâtă pe considerentul că nu a fost depusă întreaga documentație nu este de primit.

Hotărârea tribunalului a fost criticată în apel de către reclamantul D.G. și pârâta Prefectura Municipiului București.

Astfel, apelantul reclamant a arătat că prin acțiunea formulată a solicitat ca pârâta să se conformeze dispozițiilor Legii nr. 10/2001, în sensul emiterii dispoziției de restituire în natură sau acordării de despăgubiri, iar instanța, în mod greșit a calificat obiectul acțiunii, obligând pârâta să se pronunțe asupra notificării.

În dezvoltarea motivelor de apel, pârâtul Prefectul Municipiului București invocă critica în care evidențiază imposibilitatea de a răspunde solicitării persoanei îndreptățite, întrucât aceasta nu a depus toate actele, astfel cum prevăd dispozițiile art. 22 din Legea nr. 10/2001.

Prin decizia nr. 690/A din 18 decembrie 2003, Curtea de Apel București a respins ca nefondate ambele apeluri, păstrând motivarea primei instanțe.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs Prefectul Municipiului București, invocând critici întemeiate în drept, pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. referitoare la lipsa actelor necesare pentru a răspunde notificării, conform art. 22 din Legea nr. 10/2001 și ignorarea dispozițiilor art. 40 din același act normativ, potrivit cu care „pe baza evaluării despăgubirilor bănești, în termen de un an de la expirarea termenului de 6 luni prevăzut de lege pentru depunerea notificării, prin lege specială se vor reglementa modalitățile, cuantumul și procedurile de acordare a despăgubirilor bănești, care pot fi plafonate”.

Recursul este nefondat pentru considerentele ce succed.

Pornind de la rațiunea adoptării Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945–22 decembrie 1989 exprimată în caracterul profund reparatoriu, este de precizat că, prin acest act normativ, legiuitorul a urmărit să înlăture prejudiciile suferite de proprietar pentru abuzurile săvârșite de stat.

În acest sens și în concordanță cu scopul elaborării actului normativ este evident că dispozițiile neclare din cuprinsul legii trebuie interpretate în favoarea persoanei îndreptățite.

În acest cadru trebuie privite reglementările cuprinse în art. 23 alin. (1) din lege, potrivit cu care „în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau, dispoziție motivată asupra cererii de restituire”; în conformitate cu art. 24 alin. (1) al aceluiași act normativ „dacă restituirea în natură nu este aprobată sau nu este posibilă, deținătorul imobilului este obligat, în termenul prevăzut de art. 23 alin. (1) să facă persoanei îndreptățite o ofertă de restituire prin echivalent, corespunzătoare valorii imobilului.

În lumina dispozițiilor mai sus evocate este de arătat că legiuitorul a considerat că termenul în care unitatea deținătoare trebuie să răspundă notificării persoanei îndreptățite este imperativ, iar nu unul de recomandare.

Orice altă calificare nu ar răspunde scopului urmărit de legiuitor prin această lege de retrocedare.

Dacă acest termen ar fi apreciat sub regimul juridic al unuia de recomandare s-ar încălca flagrant rațiunea edictării Legii nr. 10/2001 și s-ar amâna rezolvarea echitabilă a retrocedării imobilelor, sau, după caz, procedura acordării de despăgubiri, îngrădindu-se, pe această cale, dreptul la reparație.

Considerând că termenul are în intenția legiuitorului caracter imperativ, iar excepțiile fiind de strictă interpretare, este de apreciat că, în cazul dedus judecății, instanțele au procedat corect respingând excepția prematurității invocată de pârâtul Prefectul Municipiului București.

Prevederile legale mai sus citate conduc la concluzia că, indiferent dacă „persoanei îndreptățite” i se restituie în natură imobilul, ori i se oferă restituirea prin echivalent sau chiar i se refuză un drept ca atare, unitatea deținătoare este obligată ca asupra solicitării adresate pe cale de notificare să se pronunțe printr-o decizie sau dispoziție motivată.

A afirma că până la emiterea unei decizii motivate, dreptul persoanei îndreptățite este totuși respectat, ar permite unității deținătoare să amâne culpabil și nejustificat emiterea deciziei.

Față de modul lacunar de reglementare a problemei, în cuprinsul Legii nr. 10/2001, nu se poate determina cu precizie semnificația tăcerii.

Aceasta este și rațiunea principiului în sensul că unde legea nu distinge, nici noi nu putem distinge, exprimat sau adagiul latin ubi lex non distinquit, nec nos distinquere debemus.

Ca atare, în concordanță cu dispozițiile art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, termenul de 60 de zile în care unitatea deținătoare are obligația de a răspunde la notificare este imperativă, iar instanța a apreciat că cererea de chemare în judecată cu care a fost investită este o contestație împotriva refuzului tacit de a se pronunța asupra cererii privind acordarea de despăgubiri.

Că este așa o dovedește chiar apărarea făcută de Prefectul Municipiului București în întâmpinarea depusă la dosarul nr. 1285/2009 al Tribunalului București în sensul că acesta recunoaște indirect atribuțiile ce-i revin prin lege, în ipoteza prevăzută de art. 36 alin. (2) și (3) din Legea nr. 10/2001.

Astfel, în cazul în care persoana îndreptățită a solicitat măsuri reparatorii prin echivalent, sub forma despăgubirilor bănești, soluționarea notificărilor intră în atribuția prefecturii în a cărei rază teritorială se află imobilul preluat abuziv.

Ca atare, măsurile reparatorii sub forma despăgubirilor trebuie să facă obiectul unei oferte concrete.

Potrivit alin. (4) al aceluiași text, în cazul în care nu s-a efectuat o expertiză pentru stabilirea valorii imobilului, decizia sau dispoziția va cuprinde în mod obligatoriu valoarea estimativă a acestuia.

Finalitatea actului de reparație constă tocmai în rezolvarea notificării, fiind de necontestat că refuzul de a răspunde la cererea persoanei îndreptățite echivalează cu nerezolvarea notificării.

Indiscutabil, neîntemeiată este și cea de a doua critică a recurentei privitor la neluarea în considerare a prevederilor art. 40 din Legea nr. 10/2001, deoarece fără a răspunde notificării, în sensul emiterii unei decizii motivate sau, după caz a ofertelor de acordare de despăgubiri, nu se pot parcurge alte etape privind reglementarea modalităților, cuantumului și procedurii de acordare a despăgubirilor bănești, în cazul dedus judecății, intimatul Prefectul Municipiului București neîndeplinindu-și obligația stabilită conform art. 36 și urm. din legea menționată.

Concluzionând, instanțele au apreciat corect că lipsa unui răspuns echivalează cu un refuz tacit și este contrară prevederilor art. 48 alin. (1) din Constituție, precum și dreptului la reparație recunoscut prin dispozițiile art. 1 și art. 2 din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945–22 decembrie 1989.

În consecință, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Prefectul Municipiului București împotriva deciziei nr. 690/A din 18 decembrie 2003 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 8 aprilie 2005.