Complicity in insurance fraud via false accident reports: rejection of acquittal based on presumption of innocence and lack of social danger

deliberând asupra recursului declarat de inculpatul C.F.C. împotriva deciziei nr. 5 din 28 ianuarie 2003 a Curții Militare de Apel, constată următoarele:

Prin sentința nr. 76, pronunțată la 20 mai 2002, în dosarul nr. 422/2001, Tribunalul Militar Teritorial București l-a condamnat pe inculpatul C.F.C., la 3 ani de închisoare, pentru complicitate la infracțiunea de înșelăciune, prevăzută de art. 26 raportat la art. 215 alin. (2) și (3) C. pen.

Prin aceeași sentință inculpatul C.G. a fost condamnat:

- la 3 ani și 6 luni de închisoare pentru complicitate la infracțiunea de înșelăciune prevăzută de art. 26 raportat la 215 alin. (2) și (3) C. pen. și

- la 2 ani de închisoare pentru infracțiunea de trafic de influență prevăzută de art. 257 C. pen.,

- făcându-se totodată aplicarea art. 33 lit. a) și art. 34 lit. b) C. pen., în sensul contopirii acestor două pedepse cu consecința executării de către inculpat a pedepsei de 3 ani și 6 luni închisoare.

În cazul acestor doi inculpați instanța a dispus de asemenea aplicarea art. 71 și art. 64 C. pen.

De asemenea, a fost condamnat inculpatul P.G., la două pedepse de câte două luni de închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de uz de fals, prevăzută de art. 291 C. pen., și respectiv de fals în declarații prevăzută de art. 292 C. pen., ambele cu aplicarea art. 74 lit. b) și c) și a art. 76 lit. e) C. pen., constatându-se că aceste pedepse au fost grațiate în întregime, condiționat, prin art. 1 lit. b) din Legea nr. 137/1997.

Tot inculpatul P.G. a fost condamnat și, la un an de închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune, prevăzută de art. 215 alin. (2) și (3) C. pen., cu aplicarea art. 74 lit. b) și c) și art. 76 lit. c) C. pen., pedeapsă în legătură cu care s-a dispus suspendarea executării în condițiile prevăzute de art. 81 și art. 82 C. pen.

Prin aceeași hotărâre s-a dispus:

- confiscarea de la inculpatul C.G. a sumei de 200 mărci germane sau a echivalentului în lei a acestei valori, măsură aplicată conform art. 257 alin. (2) cu referire la art. 256 alin. (2) C. pen.;

- anularea procesului verbal Seria A nr. 231985, eliberat la 15 ianuarie 1997 de Poliția Oradea;

- admiterea acțiunii civile exercitate de partea civilă SC A.R. SA, sucursala Bihor, în sensul obligării în solidar a inculpaților la plata către aceasta a unor despăgubiri în valoare de 10 050 000 lei și a dobânzii legale aferente, calculată cu începere de la 4 martie 1994 și

- obligarea fiecărui inculpat la plata către stat a unor cheltuieli judiciare în valoare de câte 2 500 000 lei.

Apelurile declarate ulterior împotriva sentinței menționate de inculpații C.F.C. și C.G. au fost respinse, ca nefondate, prin decizia nr. 5 pronunțată de Curtea Militară de Apel la 28 ianuarie 2003 în dosarul nr. 51/2002.

Pentru a pronunța aceste hotărâri, instanța de fond și cea de apel au reținut că:

- în ziua de 15 ianuarie 1997 P.F.A., care era minor, a condus autoturismul marca Dacia 1300 pe drumurile publice, ocazie cu care a tamponat autoturismul marca BMW având numărul austriac de înmatriculare (neasigurat și neînmatriculat în România), condus de inculpatul C.F.C., care avea calitatea de militar (subofițer);

- imediat după producerea accidentului, în urma unei prime înțelegeri între cei doi în sensul achitării integrale a autoturismului BMW tamponat, P.F.A. i-a plătit lui C.F.C. un avans de 200 de mărci germane;

- ulterior aceștia au luat legătura cu tatăl minorului, inculpatul P.G. și cu inculpatul C.G. care, invocând influența pe care pretindea că o are asupra unor polițiști și unor lucrători din cadrul SC A. SA, a promis că va obține exonerarea de răspundere a minorului precum și plata de despăgubiri de la societatea de asigurări;

- conform înțelegerii astfel intervenite inculpații au acceptat ca P.G. să susțină că, în momentul tamponării se afla la volanul automobilului care fusese condus în realitate de fiul său, iar C.F.C. să confirme și el această variantă, nereală, a situației de fapt;

- procesul verbal de constatare a contravenției întocmit ulterior de poliție exclusiv pe baza declarațiilor nereale date de cei doi, în prezența lui C.G., a consemnat aceeași variantă nereală;

- pe baza acelui proces verbal și a constatării daunelor aduse autoturismului BMW reprezentantul SC A. SA a încuviințat plata sumei de 10 050 000 lei către inculpatul C.F.C.;

- din totalul menționat inculpatul C.F.C. a dat inculpatului P.G. suma de un milion de lei destinată a fi folosită la repararea autoturismului acestuia din urmă;

- conform aceleiași înțelegeri dintre cei trei inculpați, ca recompensă pentru ajutorul dat, autoturismul BMW a fost predat fără plată lui C.G., care l-a vândut apoi cu 2.000.000 lei, sumă,

- tot C.G. însușindu-și o sumă de 200 mărci germane luată de la P.G. și despre care a afirmat că era destinată mituirii unui polițist, aserțiune neconfirmată de probele administrate în cauză.

În plus, în considerentele deciziei date în apel au fost analizate și înlăturate apărările invocate în acea fază procesuală de inculpații C.F.C. și C.G., care susțineau fie inexistența faptelor, fie lipsa unor elemente constitutive ale infracțiunilor reținute în sarcina lor.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs în termen legal inculpații C.F.C. și C.G., cauza fiind apoi înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, cu numărul de dosar 844/2003.

Prin decizia nr. 745, pronunțată la 6 februarie 2004, această Curte a respins, ca nefondate, ambele recursuri.

La 14 septembrie 2005 împotriva acestei decizii s-a formulat de către C.F.C. o contestație în anulare întemeiată pe dispozițiile art. 386 lit. a) și b) C. proc. pen.

Prin decizia nr. 7086 pronunțată la 15 decembrie 2005, în dosarul nr. 5496/2005, contestația în anulare a fost admisă conform art. 386 lit. a) și b) C. proc. pen., reținându-se că la 6 februarie 2005, când au avut loc dezbaterile asupra recursului declarat de C.F.C., acesta se afla arestat în Ungaria, fiind în imposibilitatea de a se prezenta și de a încunoștiința instanța despre acea împiedicare, iar citarea sa exclusiv la domiciliu a fost și ea lipsită de eficiență.

Prin aceeași decizie de admitere a contestației s-a dispus și desființarea deciziei atacate, în ceea ce privește soluționarea recursului declarat de C.F.C., stabilindu-se ca termen pentru judecarea respectivului recurs. data de 2 februarie 2006, la care motivele de recurs formulate inițial au fost completate.

În acest sens este de amintit că motivarea inițială a recursului s-a făcut doar oral de către un avocat care l-a termenul de la 6 februarie 2004 a solicitat în favoarea lui C.F.C. „acordarea circumstanțelor atenuante, în baza art. 74 – art. 76 C. pen. și suspendarea condiționată a executării pedepsei conform art. 81 C. pen.” (dosarul de recurs nr. 844/2003 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală).

Prin motivele de recurs formulate în scris la 2 februarie 2006 recurentul-inculpat C.F.C. a precizat că susține și motivarea inițială pe care a completat-o în solicitând în principal achitarea sa conform art. 11 pct. 2 raportat la art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.

Această cerere, fundamentată și pe dispozițiile art. 3859 pct. 171 C. proc. pen., a fost argumentată afirmându-se că soluția de condamnare a recurentului inculpat a fost dată cu ignorarea prezumției de nevinovăție consacrată de art. 66 alin. (1) C. proc. pen. și cu încălcarea art. 63 alin. (1) și (2) și respectiv a art. 69 C. proc. pen., de care nu s-a ținut seama în administrarea și evaluarea probelor.

În aceeași ordine de idei s-a afirmat că probele astfel administrate nu confirmă participarea lui C.F.C. la activitatea infracțională, sub aspectul laturii obiective și mai ales al laturii subiective.

În mod special s-a insistat asupra faptului că prin omisiunea de a dezvălui poliției prezența la volanul autoturismului care a provocat coliziunea a minorului P.F.A., recurentul a urmărit exclusiv protejarea acestuia de consecințele juridice pe care le-ar fi avut fapta sa.

În subsidiar, recurentul-inculpat a solicitat, tot în temeiul art. 3859 pct. 171 C. proc. pen., să se ia în considerare, ca o abordare subsidiară, pericolul social nesemnificativ al contribuției pe care acesta a avut-o la ascunderea situației reale de fapt.

În această ordine de idei s-a afirmat că faptele sale nu aveau pericolul social al unei infracțiuni, intrând sub incidența art. 181 C. pen., ca și a art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. b1) C. proc. pen.

Varianta unei casări a deciziei recurate în temeiul art. 3859 pct. 14 C. proc. pen., a fost, de asemenea, evocată de recurent solicitându-se ca, în ipoteza în care cererile de achitare nu ar fi primite, această instanță să procedeze la o diminuare a pedepsei, concomitent cu aplicarea măsurii suspendării condiționate a executării acesteia.

Recursul este nefondat.

În acest sens, Curtea are în vedere ca fiind de necontestat că inculpatul C.F.C. a fost în deplină cunoștință de cauză asupra faptului că autoturismul care a provocat coliziunea fusese condus de o persoană, P.F.A., care, dată fiind starea de minoritate, nu avea permis de conducere auto și nu beneficia deci de asigurarea obligatorie de răspundere civilă.

Această informație a fost ascunsă de inculpat atât poliției cât și societății asiguratoare cu ocazia constatărilor făcute succesiv în legătură cu dinamica accidentului și consecințele acestuia, ceea ce, în plan juridic, a avut drept efect încasarea unei sume de bani de care a profitat chiar recurentul-inculpat.

De altfel în declarațiile date în cursul urmăririi penale și în fața instanței de judecată inculpatul C.F.C. nu a ascuns că, pe lângă compasiunea față de minorul autor al accidentului, a fost extrem de interesat în recuperarea propriului prejudiciu, obiectiv ce a fost atins cu maximă operativitate prin inducerea SC A. SA în eroare de către inculpatul P.G., ajutat și de inculpatul C.G.

Nu în ultimul rând este de amintit recunoașterea de către recurentul inculpat a faptului că a cedat o parte din suma primită de la asigurator inculpatului P.G. și a predat cu titlu gratuit a autoturismului BMW către C.G., gesturi a căror unică explicație rezonabilă constă în conivența frauduloasă a celor trei.

Aserțiunea recurentului privind pericolul social redus al activității sale ilicite este și ea lipsită de suport dacă se ia în considerare maniera sofisticată în care cei trei inculpați au acționat pentru a crea aparența unei alte situații de fapt decât cea reală și a obține astfel diverse avantaje de ordin pecuniar.

Prin urmare în cauză nu sunt întrunite cerințele art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., sau după caz la art. 10 alin. (1) lit. b1) C. proc. pen. și art. 181 C. pen., neexistând temeiuri de achitare a recurentului.

Așa fiind, nu poate fi reținută incidența în speță a motivului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 171 C. proc. pen.

Aceeași concluzie se impune și cu privire la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 3859 pct. 14 C. proc. pen., date fiind atât pericolul social al faptei, deja menționat, cât și împrejurarea că instanța de fond a făcut o aplicare corectă și echilibrată a criteriilor de individualizare prevăzute de art. 72 C. pen., și a ținut seama de scopul pedepse definit de art. 52 C. pen., iar în apel soluția a fost menținută.

Prin urmare Curtea reține că nu se justifică nici cererile recurentului de diminuare a cuantumului pedepsei, de aplicare a unor circumstanțe atenuante ori de luare în considerare a suspendării condiționate a executării pedepsei.

Dat fiind că în speță nu a fost identificată nici incidența altor prevederi ale art. 3859 C. proc. pen., susceptibile de a fi analizate și din oficiu, Curtea va face aplicarea art. 38515 pct. 1 lit. b) din același cod, în sensul respingerii recursului ca nefondat.

În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul va fi obligat la plata către stat a cheltuielilor judiciare prilejuite de judecarea cauzei în recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul C.F.C. împotriva deciziei nr. 5 din 28 ianuarie 2003 a Curții Militare de Apel.

Obligă recurentul la plata sumei de 100 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 februarie 2006.