Jurisdictional conflict over executive formula for non-monetary commercial obligations under the Commercial Code presumption.

Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin încheierea civilă nr. 9746 din 31 august 2004, pronunțată în dosarul nr. 12779/2004, Judecătoria Cluj Napoca a respins ca inadmisibilă cererea formulată de creditoarea SC B.I.E. SRL Cluj Napoca, pentru investirea cu formulă executorie a actului notarial autentificat la 25 mai 2004.

Tribunalul Cluj investit cu soluționarea recursului, prin încheierea civilă nr. 957 din 6 octombrie 2004, pronunțată în dosar nr. 8926/2004 a declinat competența în favoarea Tribunalului Comercial.

În motivarea acestei încheieri s-a reținut că prin convenția intervenită între părți și autentificată, părțile și-au asumat obligații de a face, neevaluabile în bani, astfel că recursul este de competența instanței comerciale, respectiv Tribunalul comercial, în considerarea dispozițiilor art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ.

Tribunalul comercial Cluj, prin decizia civilă nr. 59 din 10 noiembrie 2004, pronunțată în dosar nr. 648/2004 s-a declarat necompetent, apreciind că soluționarea recursului este de competența Tribunalului Cluj, întrucât obligațiile asumate au natură civilă.

În motivarea deciziei s-a reținut că obligația ce rezultă din înscrisul autentic nu poate fi asimilată faptelor de comerț pe temeiul criteriului subiectiv, nefiind suficient ca părțile să fie comercianți.

Investită cu soluționarea conflictului negativ de competență, Curtea de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă 16 din 31 ianuarie 2005 a stabilit că Tribunalul Comercial Cluj este competent să soluționeze recursul declarat de către SC B.I.E. SRL, împotriva încheierii civile nr. 9746 din 31 august 2004 de Judecătoria Cluj Napoca, în contradictoriu cu SC I. SRL.

Pentru a hotărî astfel, Curtea de Apel a reținut obligațiile asumate de părți, în calitatea lor de comercianți și în legătură cu patrimoniul acestora, au natură comercială, fiind fapte de comerț subiectiv în sensul art. 4 C. com.

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a formulat recurs SC I. SRL, susținând că în cauză competența materială în soluționarea recursului revine Tribunalului Cluj, secția civilă, întrucât obiectul cauzei, obligația de a face, este de natură civilă și nu poate fi asimilată actelor de comerț.

Examinând actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, instanța de apel stabilind corect, că în cauză competența soluționării recursului revine Tribunalului Comercial.

Astfel, petenta SC B.I.E. SRL a solicitat investirea cu formulă executorie a convenției părților autentificată de B.N.P. L.M. la 25 mai 2004.

Judecătoria Cluj Napoca prin încheierea civilă nr. 9746/2004 a respins ca inadmisibilă cererea, având în vedere că prin convenția părților nu se constată creanța ci s-au stabilit, în sarcina acestora, obligația de a face, nefiind îndeplinite cerințele prevăzute de art. 66 din Legea 36/1995.

Prin convenția intervenită, părțile și-au asumat obligații reciproce, respectiv SC I. SRL s-a obligat ca până la 10 august 2004 să elibereze două rampe pentru ca SC B.I.E. SRL să poată efectua lucrări de amenajare, iar SC B.I.E. SRL și-a asumat obligația de a permite celeilalte societăți dreptul de folosință asupra WC-ului pentru perioada 25 mai 2004 - 25 mai 2005.

Art. 3 C. com., enumeră actele și operațiunile considerate, datorită naturii lor, fapte de comerț obiective.

În art. 4, legiuitorul stabilește comercială o altă categorie de fapte, având în vedere nu conținutul actului, ci numai calitatea de comerciant a celui care îl săvârșește.

Art. 4 C. com., prezumă ca fapte de comerț toate celelalte contracte și obligații ale unui comerciant (în afară de cele obiective indicate în art. 3) dacă nu sunt de natură civilă sau dacă contrariul nu rezultă din actul însuși. Prezumția de comercialitate poate fi răsturnată prin proba contrarie, probă care incumbă celui care o invocă.

În speță, prin contractul încheiat părțile și-au asumat, una față de cealaltă, obligația de a face, obligații care nu fac parte din cele indicate de art. 3 C. com.

Obligația de a face nu are întotdeauna o natură exclusiv civilă și ea dobândește caracterul unui act de comerț când, ea în speță, este asumată de un comerciant.

Potrivit art. 7 C. civ., comercianții sunt cei care fac fapte de comerț, având comerțul ca o profesiune obișnuită și societățile comerciale (cum este cazul în speță).

Având în vedere că, în cauză s-a solicitat investirea cu formulă executorie a convenției părților, prin care acestea și-au asumat obligații comerciale, neevaluabile în bani, competența soluționării recursului declarat împotriva încheierii de respingere, revine instanței comerciale și nu uneia civile, cum bine a stabilit curtea de apel prin regulatorul de competență.

În consecință, având în vedere aceste considerente, Înalta Curte, conform art. 312 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta SC I. SRL Cluj Napoca, împotriva sentinței nr. 16 din 31 ianuarie 2005 a Curții de Apel Cluj, secția comercială și de contencios administrativ, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțata în ședință publică, astăzi 13 mai 2005.