Late payment damages claim perempted by three-year statute of limitations; appeal dismissed as unfounded
Romania (RO)
Legislator summary
AI generatedThe High Court of Cassation and Justice dismissed the plaintiff's appeal as unfounded, rendering the lower court decisions final and upholding the dismissal of the claim for late payment damages. The dispute involved a commercial action seeking 2.2 billion lei in default interest from two defendants, which was rejected by the first instance and appellate courts on the grounds that the statute of limitations had expired; specifically, the three-year limitation period under Decree No. 167/1958 began running from the date the disputed space was handed over in August 2000, well before the lawsuit was filed in January 2004. The Supreme Court affirmed that the plaintiff's argument regarding the "eventual" nature of the right to delay until the condition was met was inadmissible as it was raised for the first time at the cassation level, violating the *non omisso medio* principle, and further ruled that prior unsuccessful lawsuits did not interrupt the limitation period because they were dismissed. Additionally, the court validated the trial court’s exercise of its active role under Article 129 of the Code of Civil Procedure and Article 21 of Law No. 146/1997 to reduce the installment period for judicial stamp duties from five years to one year, considering the amount owed and the plaintiff's status as a representative of a legal entity rather than an individual.
Legislator headnote
AI generatedart. 21 din Legea nr. 146/1997, art. 312 alin. (1) C. proc. civ; Late payment damages claim perempted by three-year statute of limitations; appeal dismissed as unfounded: The dispute involved a commercial action seeking 2.2 billion lei in default interest from two defendants, which was rejected by the first instance and appellate courts on the grounds that the statute of limitations had expired; specifically, the three-year limitation period under Decree No. 167/1958 began running from the date the disputed space was handed over in August 2000, well before the lawsuit was filed in January 2004. The Supreme Court affirmed that the plaintiff's argument regarding the "eventual" nature of the right to delay until the condition was met was inadmissible as it was raised for the first time at the cassation level, violating the *non omisso medio* principle, and further ruled that prior unsuccessful lawsuits did not interrupt the limitation period because they were dismissed. Additionally, the court validated the trial court’s exercise of its active role under Article 129 of the Code of Civil Procedure and Article 21 of Law No. 146/1997 to reduce the installment period for judicial stamp duties from five years to one year, considering the amount owed and the plaintiff's status as a representative of a legal entity rather than an individual.
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedRelated Decisions
AI generatedKey legal questions extracted by Legislator
AI generatedMain procedural ground cited for dismissing the appeal as unfounded.
Full text
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată la 7 ianuarie 2004, reclamantul E.A., a solicitat obligarea în solidar a pârâtelor P.O.B. și SC Z. SRL Câmpina la plata sumei de 2.223.000.000 lei cu dobânda legală, reprezentând daune moratorii.
Tribunalul Prahova, secția comercială și de contencios administrativ, prin sentința nr. 1218 din 18 mai 2004, a admis excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de P.O.B. a respins acțiunea reclamantului pe care l-a dat în debit cu 50.325.000 lei taxă de timbru eșalonată pe un an.
Hotărârea a fost confirmată de Curtea de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ, prin decizia nr. 719 din 18 noiembrie 2004, în urma respingerii ca nefondat a apelului declarat de reclamant împotriva sentinței instanței de fond.
S-a reținut în considerentele deciziei că măsura reducerii eșalonării plății taxei de timbru de la 5 ani la un an a fost legal dispusă de instanță în baza rolului activ reglementat de art. 129 alin. (5) și (6) C. proc. civ.
Pe fondul litigiului în mod corect prima instanță a respins acțiunea reclamantului ca prescrisă, deoarece au trecut mai mult de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune 1 august 2000, când s-a predat spațiul în litigiu până la formularea acțiunii 7 ianuarie 2004.
Împotriva acestei decizii, reclamantul a declarat recurs în temeiul art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. și a susținut că aceasta cuprinde motive contradictorii și s-a dat cu aplicarea greșită a legii.
A arătat recurenta că în mod greșit instanțele au respins acțiunea ca fiind prescrisă, întrucât daunele cominatorii au un caracter incert și nesigur, iar dreptul la plata acestora este afectat de condiția suspensivă sau este un drept eventual.
Prescripția dreptului la acțiune privind un drept eventual începe să curgă de la data când acesta s-a născut. Că drepturile eventuale sunt imprescriptibile însă odată realizată eventualitatea, sunt aplicabile regulile de drept comun, respectiv termenul de 3 ani de împlinire a prescripției.
Critica recurentului în sensul că dreptul său este afectat de condiția suspensivă sau este un drept eventual a fost formulată pentru prima dată la instanța de recurs și nu poate fi analizată, deoarece s-ar încălca principiul „non omisso medio” și aceasta nu a făcut obiectul verificărilor instanței de apel.
Potrivit art. 7 din decretul nr. 167/1958 prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune, iar termenul de prescripție este de 3 ani, conform art. 1 din același act normativ.
În speță, acțiunea reclamantului înregistrată la 7 ianuarie 2004 a fost formulată cu depășirea termenului de 3 ani, momentul în care a început să curgă prescripția îl constituie data la care i s-a predat spațiul, respectiv 1 august 2000.
La instanța de apel reclamantul a invocat și o altă critică privind întreruperea termenului de prescripție prin formularea altor acțiuni pe care le-a câștigat după data de 1 august 2000, motiv pe care nu l-a mai formulat în recurs.
De altfel, în mod corect ambele instanțe au reținut că nu sunt aplicabile dispozițiile art. 16 și 17 din decretul nr. 167/1958 referitoare la întreruperea cursului prescripției, întrucât cererile reclamantului au fost respinse așa cum rezultă din deciziile nr. 331 din 15 iulie 2002 și 368 din 25 august 2002, ambele ale Tribunalului Prahova.
În ultimul motiv, recurentul a susținut că în mod greșit instanța de apel i-a respins capătul de cerere privind taxa de timbru.
Astfel, deși la termenul din 26 martie 2004 prima instanță i-a admis cererea de eșalonare așa cum a fost formulată în conformitate cu dispozițiile art. 75 - 81 C. proc. civ. și a dispus eșalonarea pe termen de 5 ani cu termen de grație de 6 luni, ulterior a revenit și i s-a acordat eșalonarea numai pentru un an de zile și fără termen de grație.
Nici această critică nu este întemeiată.
În mod corect instanța de fond în raport de dispozițiile art. 21 din Legea nr. 146/1997, privind taxele judiciare de timbru astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 195/2004, a revenit asupra eșalonării taxei de timbru acordate pe o durată de 5 ani, la o perioadă de un an, având în vedere suma de 50.325.000 lei cât și faptul că reclamantul nu a acționat în proces ca persoană fizică ci ca reprezentat al SC V.M. SA.
Pentru toate aceste considerente, Curtea constată că decizia instanței de apel este legală și temeinică, și urmează ca potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ., să se respingă ca nefondat recursul declarat de reclamant.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamantul E.A., împotriva deciziei nr. 719 din 18 noiembrie 2004 a Curții de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică, astăzi 15 aprilie 2005.