Municipal liability for procedural costs after annulment of unlawful refusal to restitute nationally nationalized property

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

C.L.V. și M.E. au chemat în judecată Primăria municipiului Sighișoara solicitând anularea dispoziției nr. 516 din 22 octombrie 2002 emisă de pârâtă, prin care li s-a respins cererea de restituire în natură a imobilului situat în Sighișoara, înscris C.F. original nr. 1922 Sighișoara cu nr. top 2333 pe motiv că ar fi fost înstrăinat în baza Legii nr. 4/1973.

S-a cerut și restabilirea situației anterioare de C.F.

În motivarea acțiunii reclamanții au susținut că imobilul în dispută compus din casă de piatră construită în 1937 și teren în suprafață de 759 mp a aparținut autorului lor F.G.N. și a fost preluat abuziv de stat în baza Decretului nr. 92/1950, fără titlu valabil, deoarece proprietarul inițial fiind funcționar la data respectivă, făcea parte din categoriile socio-profesionale exceptate de la naționalizare, conform art. II din Decretul nr. 92/1950. În acest sens, în cauză erau incidente dispozițiile art. 2 lit. f) din Legea nr. 10/2001, cu referire la art. 6 din Legea nr. 213/1998, ceea ce impunea restituirea în natură a imobilului. Faptul că acesta fusese înstrăinat unui terț în baza Legii nr. 4/1973, nu îndreptățea pârâta să refuze retrocedarea în natură a bunului deoarece prevederile Legii nr. 4/1973 nu sunt reținute de Legea nr. 10/2001 ca o cauză legală de a se refuza restituirea în natură.

Ulterior, reclamanții au renunțat la capătul de cerere privind restabilirea situației anterioare de carte funciară.

Tribunalul Mureș, secția civilă, prin sentința nr. 128 din 21 februarie 2003 a admis acțiunea, a anulat dispoziția nr. 516 din 22 octombrie 2002 emisă de Primăria municipiului Sighișoara, prin primar și a dispus restituirea în natură, în favoarea reclamanților a imobilului înscris în C.F. nr. 1922 Sighișoara cu nr. top 2333/3.

A luat act și a constatat că reclamanții au renunțat la judecarea capătului de cerere privind restabilirea situației anterioare de carte funciară.

A fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 4.500.000 lei cheltuieli de judecată.

Instanța a reținut că prin sentința civilă nr. 127 17 martie 2000 Tribunalul Mureș a admis acțiunea reclamanților C.L.V. și M.E. împotriva Statului Român reprezentat de Consiliul local Sighișoara și SC A.T.T. SA Sighișoara și a constatat că imobilul înscris în C.F. nr. 1922 Sighișoara cu nr. top 2333/3, compus din casă de piatră cu 5 camere, 2 bucătării, o cămară și o casă de locuit cu 2 camere, 1 bucătărie și baie ce a constituit proprietatea tabulară a autorului F.G.N., a fost trecut în mod abuziv în proprietatea statului, conform dispozițiilor Decretului nr. 92/1950:

- a dispus radierea dreptului de proprietate al statului din C.F. nr. 1922 Sighișoara cu nr. top 2333/3 și reînscrierea dreptului de proprietate pe numele autorului F.G.N.

Hotărârea a devenit irevocabilă prin Decizia nr. 4614 din 16 decembrie 2002 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă, iar în C.F. nr.c1922 Sighișoara s-a revenit la situația anterioară prin reînscrierea fostului proprietar F.N. la poziția B + 11.

Astfel fiind, refuzul pârâtei de a dispune restituirea în natură a imobilului în dispută apărea nejustificată.

Curtea de Apel Târgu-Mureș, secția civilă, prin decizia nr. 74/A din 10 iunie 2003 a respins ca nefondat apelul declarat de Primăria municipiului Sighișoara împotriva sentinței civile nr. 128 din 28 februarie 2003 a Tribunalului Mureș. De asemenea, a respins ca nefondată cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenienta P.A.

Apelul Primăriei municipiului Sighișoara viza greșita sa obligare la plata cheltuielilor de judecată în favoarea reclamanților întrucât s-a pretins că nu a căzut în pretenții nefiind proprietara imobilului și nici măcar deținătoarea acestuia, imobilul în dispută constituind proprietatea intervenientei P.A. și prin urmare apelanta nu avea calitate procesuală pasivă astfel că nu putea fi obligată la cheltuieli judiciare.

Instanța de apel a statuat că reclamanții în temeiul Legii nr. 10/2001 au notificat Primăria municipiului Sighișoara pentru restituirea în natură a imobilului înscris în C.F. nr. 1922 Sighișoara cu nr. top 2333/3, iar pârâta prin dispoziția nr. 516/2002 le-a respins notificarea și astfel a declanșat prezentul litigiu.

Din această perspectivă și întrucât pârâta a căzut în pretenții, deoarece dispoziția nr. 516/2002 i-a fost anulată corect a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată conform art. 274 C. proc. civ.

Referitor la cererea de intervenție în interes propriu formulată de P.A., s-a reținut că în faza de apel conform art. 50 C. proc. civ., era necesar și acordul reclamanților care însă s-au opus admiterii ei în principiu, astfel că a fost respinsă.

În contra menționatei decizii au declarat recurs atât Primăria municipiului Sighișoara cât și intevenienta P.A., prima invocând motivele de casare prevăzute de art. 304 pct. 9, 10 și 11 C. proc. civ., iar cea de a doua dispozițiile art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ.

Astfel, recurenta Primăria municipiului Sighișoara a cerut respingerea pretențiilor reclamanților privind obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 4.500.000 lei, sens în care a afirmat că dispoziția atacată de reclamanți era legală și temeinică, iar Decizia nr. 4614 din 16 decembrie 2002 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă, invocată de instanța de fond era posterioară dispoziției menționate și oricum în raport de respectiva hotărâre prin care le-a fost restituit intimaților în natură imobilul în litigiu, acțiunea acestora rămânea fără obiect. Prin urmare, s-a conchis că obligarea recurentei la plata cheltuielilor judiciare era greșită, cu atât mai mult cu cât primăria nu avea calitate procesuală pasivă.

În ceea ce o privește pe intervenienta-recurentă P.A., aceasta a susținut că în fața instanței de apel nu a fost asistată de un apărător și că independent de împrejurarea că a intitulat greșit cererea de intervenție, conform art. 129-130 C. proc. civ. instanța trebuia să aprecieze, în raport de conținutul acesteia, că de fapt, formulase o cerere de intervenție în interesul pârâtei Primăria municipiului Sighișoara, cerere care potrivit art. 51 C. proc. civ. era admisibilă chiar și înaintea instanței de recurs.

Pe de altă parte, a pretins că dacă instanța a calificat cererea sa ca fiind o intervenție în interes propriu trebuia să o respingă ca inadmisibilă în apel, iar nu ca nefondată întrucât instanța nu a analizat-o pe fond.

Recursurile sunt nefondate și urmează a fi respinse.

Din dosar a rezultat că, prin dispoziția nr. 516 din 22 octombrie 2002 Primăria municipiului Sighișoara analizând notificarea nr. 273 din 31 iulie 2001 formulată prin executorul judecătoresc de către reclamanții C.L.V. și M.E. a decis respingerea cererii de restituire în natură a imobilului din Sighișoara, pe motiv că fusese înstrăinat în baza Legii nr. 4/1973, iar terenul a format proprietatea statului.

De asemenea, s-a hotărât înaintarea notificării către Prefectura județului Mureș în vederea acordării unor juste despăgubiri clădirea fiind evaluată conform Legii nr. 112/1995 la 12.760.737 lei.

Împotriva menționatei dispoziții C.L.V. și M.E. au formulat contestație invocând dispozițiile art. 1, art. 2, art. 8, art. 9, art. 10 și art. 18 din Legea nr. 10/2001.

Tribunalul Mureș, prin sentința civilă nr. 128 din 21 februarie 2002 deja evocată, le-a admis cererea, dispoziția nr. 516 din 22 octombrie 2002 emisă de Primăria municipiului Sighișoara, prin primar, fiind anulată iar pârâta fiind obligată la plata sumei de 4.500.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către reclamante.

Potrivit art. 274 alin. (1) C. proc. civ., partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată.

Or, în speță, prin desființarea dispoziției nr. 516/2002 emisă de Primăria municipiului Sighișoara, pârâta a căzut în pretenții întrucât a pierdut procesul și prin urmare, potrivit legii, cheltuielile de judecată urmează a fi suportate de către aceasta.

Cu alte cuvinte, partea din vina căreia s-a purtat procesul trebuie să suporte cheltuielile făcute justificat de către partea potrivnică, la baza obligației de restituire a cheltuielilor de judecată stând culpa procesuală.

Or, în speță, recurenta-pârâtă a fost aceea din vina căreia s-a promovat acțiunea, întrucât a emis dispoziția nr. 516 din 22 octombrie 2002 atacată de reclamanți, în justiție și anulată de instanță.

Astfel fiind, susținerea recurentei în argumentarea criticii vizând greșita sa obligare la cheltuieli judiciare și pe considerentul că nu ar avea calitate procesuală pasivă nu poate fi primită cât timp aceasta a fost așa cum deja s-a relevat, emitenta dispoziției nr. 516/2002, ce a generat litigiul. Din același considerent nu se poate susține că urmare Deciziei nr. 4614 din 16 decembrie 2002 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă, prezenta acțiune ar fi rămas fără obiect cât timp cererea de chemare în judecată promovată de reclamante viza exclusiv dispoziția nr. 516/2002 emisă de pârâtă.

Astfel fiind recursul declarat de Primăria municipiului Sighișoara prin primar se dovedește a fi nefondat și urmează a fi respins.

În ceea ce privește recursul intervenientei P.A., din examinarea cererii de intervenție formulată în apel și precizată ca fiind în interes propriu, rezultă că, în adevăr, prin respectiva cerere P.A. a invocat un drept propriu cu privire la imobilul înscris în C.F. nr. 9041 cu nr. top 2332 (iar nu C.F. 1922 cu nr. top 233/3) ca fiind cumpărat de antecesoarea sa M.A.D. de la care l-a dobândit prin succesiune legală conform certificatului de moștenitor nr. 461/1990 emis de Notariatul de stat local Sighișoara. A mai precizat intervenienta că a devenit proprietară de bună credință la fel ca și antecesoarea sa, anterior apariției Legii nr. 112/1995 și respectiv Legii nr. 10/2001, astfel că nu putea fi evinsă și nici deposedată.

Din cele expuse rezultă că cererea de intervenție formulată de P.A. se prezintă ca o acțiune de sine stătătoare prin care aceasta pretindea că prin hotărârea ce se va pronunța să i se recunoască dreptul dedus judecății.

Or intervenția accesorie are în vedere apărarea drepturilor uneia din părți, intervenientul nu invocă un drept propriu și nu urmărește pronunțarea unei hotărâri în folos propriu.

Așadar, corect a calificat instanța de apel cererea formulată de P.A. ca fiind o cerere de intervenție în interes propriu, așa cum de altfel și aceasta și-o intitulase și cădea sub incidența art. 49-51 C. proc. civ.

În acest sens este corectă observația recurentei P.A. că cererea sa de intervenție trebuia respinsă ca inadmisibilă însă acest aspect nu este de natură a conduce la admiterea recursului cât timp soluția de respingere a cererii de intervenție în interes propriu apare a fi corectă.

Față de cele ce preced, ambele recursuri urmează a fi respinse ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursurile declarate de pârâta Primăria municipiului Sighișoara și de intervenienta P.A. împotriva deciziei nr. 74/A din 10 iunie 2003 a Curții de Apel Târgu-Mureș, secția civilă, ca nefondate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 mai 2005.