Invalidity of direct judicial complaint for offenses outside private prosecution scope and absent final non-starting resolution

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

La data de 3 martie 2005, petentul S.J. a solicitat trimiterea în judecată și condamnarea numitei R.L., judecător la Tribunalul București, secția I penală, pentru săvârșirea infracțiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prin îngrădirea unor drepturi în formă calificată, arestare nelegală, tortură și lăsarea fără ajutor.

În motivarea plângerii, petentul a arătat că a fost trimis în judecată, prin rechizitoriu, deși nu a săvârșit nici o faptă penală.

Cu ocazia soluționării dosarului penal nr. 1573/2004, aflat pe rolul Tribunalului București, secția I penală, la termenul din 13 octombrie 2004, judecătorul nu a dat curs cererilor inculpatului S.J.

La un alt termen de judecată, același magistrat a refuzat acordarea asistenței medicale, deși avea cunoștință, din actele aflate la dosarul cauzei, că inculpatul suferea de afecțiuni grave.

În fine, cu ocazia soluționării cauzei penale, interesat fiind, judecătorul menționat a încălcat mai multe dispoziții procedurale.

Prin sentința nr. 364 din 14 iunie 2005, secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție a respins plângerea petentului S.J., ca inadmisibilă, reținând neregulata sesizare a instanței de judecată, în sensul că, deși pentru săvârșirea faptelor reclamate, instanța este sesizată prin rechizitoriu, petentul a formulat plângere prealabilă directă.

Împotriva hotărârii primei instanțe, petentul a declarat recurs, pe care nu l-a motivat în scris.

Fără a invoca nici unul din cazurile de casare prevăzute în art. 3859 C. proc. pen., petentul a precizat că motivele de recurs vor fi susținute în instanță, la termenul fixat pentru soluționarea căii de atac exercitate.

Examinând cauza, în raport cu dispozițiile art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., se constată următoarele:

Potrivit art. 197 alin. (2) C. proc. pen., dispozițiile relative la sesizarea instanței de judecată sunt prescrise sub sancțiunea nulității absolute.

Este de reținut că reglementarea menționată corespunde scopului principal al art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, privitor la garanțiile procedurale care trebuie să însoțească, între altele, judecarea acuzațiilor în materie penală.

Este adevărat că, privitor la sintagma „dispoziții relative la sesizarea instanței”, Codul de procedură penală nu conține nici o prevedere care să o definească.

Însă, cu referire la cauză, sfera și conținutul dispozițiilor procesuale aflate sub incidența nulității absolute rezultă din dispozițiile art. 279, 221 și 2781 C. proc. pen., coroborat cu art. 264 din același cod.

Așadar, plecând de la normele menționate, în materie penală constituie dispoziții relative la sesizarea primară a instanței de judecată și sunt supuse nulității absolute, ca sancțiune procesuală, toate dispozițiile procesuale care au ca obiect de reglementare determinarea persoanelor sau organelor împuternicite să aducă în fața instanței o cauză, spre judecată, prin plângere, plângere prealabilă sau rechizitoriu, precum și cele care stabilesc condițiile de validitate a actului de sesizare și limitele judecății, ca efect a acestora.

În cauză, obiectul plângerii formulate de petentul S.J. privește săvârșirea infracțiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, arestare nelegală, tortură și lăsarea fără ajutor.

Or, infracțiunile reclamate nu se regăsesc între cele determinate prin art. 279 alin. (2) lit. a) C. proc. pen., în cazul cărora plângerea prealabilă se adresează instanței de judecată.

Totodată, infracțiunile sesizate nici nu au făcut obiectul urmăririi penale, finalizată printr-o rezoluție de neîncepere a urmăririi penale, confirmată de procurorul ierarhic superior, care să justifice sesizarea instanței de judecată în condițiile art. 2781 C. proc. pen.

Prin urmare, în mod legal prima instanță a constatat neîndeplinirea condițiilor de validitate a sesizării, așa încât hotărârea atacată nu este supusă nici unuia din cazurile de casare prevăzute de art. 3859 C. proc. civ.

În consecință, pentru considerentele ce preced, conform art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea va respinge recursul declarat de petentul S.J. împotriva sentinței nr. 364 din 14 iunie 2005, pronunțată în dosarul nr. 1749/2005, al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, ca nefondat.

Totodată, în baza art. 192 alin. (2) din același cod, recurentul menționat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de S.J. împotriva sentinței nr. 364 din 14 iunie 2005, pronunțată de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în dosarul nr. 1749/2005.

Obligă recurentul menționat să plătească statului, suma de 300 lei (3.000.000 ROL) cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs, din care suma de 40 lei (400.000 ROL), reprezentând onorariu de avocat cuvenit pentru asistarea acestuia din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 februarie 2006.