Admissibility of separate appeal against interlocutory recusal order under abrogated statutory exception

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin încheierea nr. 622 din 9 noiembrie 2005, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală:

- a respins, ca inadmisibilă, cererea petentului T.N., formulată în dosarul nr. 6261/2005 al Judecătoriei sectorului 4 București, privind recuzarea magistraților Tribunalului București și a Curții de Apel București;

- a trimis cauza la Tribunalul București, secția a II-a penală, pentru soluționarea cererii aceluiași petent privind recuzarea tuturor magistraților de la Judecătoria sectorului 4 București.

Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că, la data de 21 octombrie 2005, petentul T.N. a formulat cerere privind recuzarea tuturor magistraților din cadrul Judecătoriei sectorului 4 București.

Cererea menționată a fost înaintată Tribunalului București, unde a fost înregistrată sub nr. 6330/2005.

Prin încheierea din 26 octombrie 2005, pronunțată în dosarul menționat, Tribunalul București a dispus scoaterea cauzei de pe rol și înaintarea acesteia, Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Cu privire la recuzarea judecătorilor Tribunalului București și Curții de Apel București, se constată că la data formulării acesteia, pe rolul Tribunalului București nu se aflau cauze în care petentul să fie parte.

Prin urmare, acesta nu putea cere recuzarea magistraților unei instanțe care nu soluționa cauze privindu-l pe petent.

În consecință, în mod greșit cererea privind recuzarea judecătorilor Tribunalului București și a Curții de Apel București, a fost trimisă, spre soluționare, Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Împotriva acestei încheieri, petentul a declarat recurs, criticile privind necitarea acestuia la termenul fixat pentru judecarea cererilor de recuzare.

Recursul este inadmisibil, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Din economia dispozițiilor Părții Speciale, Titlul II, Cap. III, Secțiunile I și II C. proc. pen., rezultă condiționarea admisibilității căilor de atac, de exercitarea acestora potrivit legii procesual-penale care, între altele, a determinat hotărârile susceptibile a fi supuse controlului judiciar.

În cauză, completul de 9 judecători a fost sesizat cu recursul declarat de petentul T.N., împotriva unei încheieri prin care secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție a respins, ca inadmisibilă, o cerere privind recuzarea tuturor judecătorilor Tribunalului București și a Curții de Apel București.

Or, potrivit art. 3851 alin. (2) C. proc. pen., încheierile pot fi atacate cu recurs, numai odată cu sentința sau decizia recurată, după caz, cu excepția cazurilor când, potrivit legii, acestea pot fi atacate separat cu recurs.

Așadar, pentru ca o încheiere să poată fi atacată, separat, cu recurs, prin derogare de la regula generală statuată prin textul menționat, această excepție trebuie să fie prevăzută expres de lege.

În cauză, urmare a abrogării alin. (7) al art. 52 C. proc. pen., prin O.U.G. nr. 55/2004, cu privire la încheierea prin care s-a respins cererea de recuzare, pronunțată ulterior datei de 1 iulie 2004, legea procesuală nu mai prevede excepția atacării acesteia, separat, cu recurs.

O altă interpretare, cu referire la controlul judiciar al încheierii prin care s-a respins cererea de recuzare, prin exercitarea împotriva acesteia, separat, a căilor de atac, prin interpretarea per a contrario a dispozițiilor art. 52 alin. (6) C. proc. civ., este exclusă.

Este de reținut în acest sens intenția legiuitorului, la care nu se poate adăuga, rezultând fără echivoc din preambulul O.U.G. nr. 55/2004, potrivit căreia motivul abrogării alin. (7) al art. 52 C. proc. pen., consistă în „necesitatea eliminării neîntârziate a posibilității de exercitare abuzivă a drepturilor procesuale, care împietează asupra desfășurării normale a procesului penal și poate conduce la punerea în libertate a unor infractori periculoși”.

Or, recunoașterea unei căi de atac în situații neprevăzute de legea procesual-penală, constituie o încălcare a principiului legalității acestora și, din acest motiv, apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept.

Este de reținut că legea procesual-penală, corespunzător principiului înscris în art. 129 din Constituția României, revizuită și exigențelor privind liberul acces la justiție, generate de art. 21 din legea fundamentală, art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și art. 2 din Protocolul Adițional nr. 7 la Convenție, a reglementat regula generală privind examinarea legalității și temeiniciei încheierilor date în cursul judecății, în condițiile nr. 361 sau, după caz, art. 3851 C. proc. pen.

Ca atare, accesul la justiție este asigurat și în acest caz, corespunzător regulii generale menționate, stabilită de legea procesual-penală.

În consecință, pentru considerentele ce preced și ca urmare a admiterii excepției, conform art. 38515 pct. 1 lit. a) C. proc. pen., Curtea va respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de petentul T.N.

Totodată, în baza art. 192 alin. (2) din același cod, recurentul-petent menționat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare în recurs, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de petentul T.N. împotriva încheierii nr. 622 din 9 noiembrie 2005, pronunțată în dosarul nr. 6518/2005, al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală.

Obligă recurentul menționat să plătească statului, suma de 300 lei (3.000.000 ROL), cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 martie 2006.