Judicial review of prosecutorial inaction barred by exhaustion of administrative remedies under criminal procedure

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Petentul A.I. a trimis Înaltei Curți de Casație și Justiție, un înscris intitulat „plângere penală”.

Plângerea formulată de petent privea trei judecători ai Înaltei Curți de Casație și Justiție și un procuror din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Petentul a arătat că magistrații menționați se fac vinovați de săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor.

Acesta a susținut că s-a adresat cu plângere penală, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție nu a dat curs plângerii cu care a fost sesizat, în sensul că nu a efectuat cercetări.

Prin sentința nr. 538 din 7 octombrie 2005, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a respins plângerea, ca inadmisibilă, reținând că instanța de judecată nu poate fi sesizată direct. Astfel, potrivit art. 209 alin. (4), cu referire la art. 29 pct. 1 lit. f) C. proc. pen., plângerea se adresează organului de urmărire penală.

Împotriva hotărârii primei instanțe, petentul a declarat recurs, pe care nu l-a motivat în scris.

Recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Potrivit art. 2781 C. proc. pen., „după respingerea plângerii făcute conform art. 275-278, împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale sau a ordonanței date de procuror, persoana vătămată, precum și orice alte persoane ale căror interese legitime sunt vătămate, pot face plângere în termen de 20 zile de la data comunicării de către procuror, a modului de rezolvare, potrivit art. 277 și 278, la instanța căreia i-ar reveni, potrivit legii, competența să judece cauza în primă instanță”.

Această normă legală, vizând controlul judecătoresc al soluției de netrimitere în judecată dispusă de organul de urmărire penală, are rolul de a da eficiență dispozițiilor art. 21 alin. (1) din Constituția României, revizuită, potrivit cărora „orice persoană se poate adresa justiției, pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime”, corespunzător dispozițiilor art. 126 alin. (1) din legea fundamentală, prin care s-a stabilit că „justiția se realizează prin Înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege”, precum și Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, art. 13, prin care s-a stabilit că „orice persoană, ale cărei drepturi și libertăți recunoscute de prezenta Convenție, au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanțe naționale, chiar și atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acționat în exercitarea atribuțiilor lor oficiale”.

Din economia textului menționat rezultă, însă, cu evidență, că este supusă controlului judecătoresc, în temeiul art. 2781 C. proc. pen., exclusiv dispoziția de neîncepere a urmăririi penale, confirmată ca urmare a respingerii plângerii formulate corespunzător posibilității legale reglementate în favoarea părții interesate, prin art. 275-278 din același cod și excede controlului judecătoresc, potrivit procedurii reglementate de textul menționat, orice alt act procesual sau procedural al organului de urmărire penală, inclusiv rezoluția primară de neîncepere a urmăririi penale, cenzurabilă în cadrul Ministerului Public, în condițiile procedurii menționate.

Ca atare, are aptitudinea declanșării controlului judecătoresc, exclusiv plângerea care privește actul procesual prevăzut de art. 2781 C. proc. pen., formulată de persoana care își justifică calitatea în condițiile legii.

În consecință, neparcurgerea procedurii prevăzute de legea procesual-penală constituie un fine de neprimire a plângerii de către instanța competentă să judece în fond cauza.

Este exclusă orice altă interpretare a textului legal menționat, în raport cu împrejurarea că normele legale privind desfășurarea procesului penal, astfel cum acestea au fost prevăzute de legea procesual-penală, sunt de ordine publică, așa încât încălcarea lor duce la nulitatea oricărui act procesual sau hotărâre judecătorească care le-ar nesocoti.

Aceeași concluzie este impusă și de aplicarea întocmai a principiului stabilit prin art. 16 alin. (1) din Constituția României.

Ca atare, revine părții interesate, obligația de a exercita în condițiile legii, drepturile procesuale stabilite în Codul de procedură penală.

Or, petentul a sesizat secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, cu plângere directă, înainte ca plângerea penală, cu privire la care afirmă că a fost formulată și depusă, la data de 3 iunie 2005, la organul de urmărire penală competent, respectiv Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, să fie soluționată de procuror prin rezoluție de netrimitere în judecată, confirmată de procurorul ierarhic superior.

Așa fiind, în mod legal instanța sesizată a respins plângerea, ca inadmisibilă, reținându-se dispozițiile art. 209 alin. (4), cu referire la art. 29 pct. 1 lit. f) C. proc. pen., așa încât hotărârea atacată nu este supusă nici unuia din cazurile de casare prevăzute de art. 3859 C. proc. pen.

În consecință, pentru considerentele ce preced, conform art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea va respinge recursul, ca nefondat.

Totodată, în baza art. 192 alin. (2) din același cod, petentul A.I. va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul A.I. împotriva sentinței nr. 538 din 7 octombrie 2005, pronunțată de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în dosarul nr. 4558/2005.

Obligă recurentul menționat să plătească statului, suma de 200 lei (2.000.000 ROL) cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 ianuarie 2006.