Inadmissibility of appeal against final annulment decision under penalty code's single-instance rule

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin decizia nr. 3798 din 28 octombrie 1999, Curtea Supremă de Justiție, secția penală, a luat act de retragerea recursului declarat de inculpatul V.G., confirmând, astfel, definitiv condamnarea anterioară a acestuia, la pedeapsa rezultantă de 25 ani închisoare pentru săvârșirea în concurs a infracțiunilor prevăzute de art. 174 și art. 176 lit. b), c) și d) C. pen. și de art. 211 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 13 din același cod.

Judecata procesului penal a avut loc cu inculpatul în stare de arest preventiv.

Împotriva deciziei instanței de recurs, condamnatul menționat a formulat contestație în anulare, întemeiată pe cazul de anulare prevăzut de art. 386 lit. a) C. proc. pen.

Prin decizia nr. 4740 din 22 august 2005, pronunțată în dosarul nr. 4342/2005, al Înaltei Curți de Casație și Justiție, contestația în anulare a fost respinsă, ca tardivă, reținându-se formularea acesteia cu depășirea termenului de exercitare prevăzut de art. 388 C. proc. pen.

Împotriva acestei din urmă hotărâri, contestatorul V.G. a declarat un nou recurs, susținând că în mod greșit instanța s-a pronunțat în sensul admiterii excepției de tardivitate, față de împrejurarea neaducerii mandatului de executare a pedepsei închisorii, la cunoștința condamnatului.

Recursul este inadmisibil, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Posibilitatea provocării unui control judiciar al hotărârilor judecătorești, pentru motive privind pronunțarea acestora, cu nerespectarea condițiilor formale, legal prevăzute, de desfășurare a judecății sau ca o consecință a unui raționament jurisdicțional eronat, este reglementată în prezent prin normă constituțională.

Însă, potrivit art. 129 din Constituția României, revizuită, părțile interesate pot exercita căile de atac, numai în condițiile legii procesuale.

Corespunzător acestui principiu constituțional, legea procesual-penală a reglementat dreptul examinării cauzei penale, în două grade de jurisdicție, determinând hotărârile susceptibile a fi supuse reformării, căile de atac și titularii acestora, precum și cazurile de casare.

Totodată, în vederea realizării scopului procesului penal, astfel cum acesta a fost determinat prin art. 1 C. proc. pen., conduita procesuală a părților a fost precis determinată, inclusiv cu privire la incidentele ivite în cursul executării hotărârii penale definitive, în acest caz.

Reglementarea menționată are aptitudinea funcțională de a răspunde noii perspective asupra accesului la justiție, generată de dispozițiile art. 21 din Constituția României, art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și art. 2 din Protocolul Adițional nr. 7 la Convenție.

Potrivit art. 3851 C. proc. pen., sunt susceptibile de a fi atacate cu recurs, hotărârile judecătorești nedefinitive, sentințe sau decizii, după caz.

Art. 417 C. proc. pen., cu referire la dispozițiile înscrise în Cap. III din Titlul II al aceluiași cod, prevede că deciziile pronunțate în recurs nu sunt supuse nici unei alte căi ordinare de atac, ele fiind definitive și executorii.

Așadar, sistemul român de jurisdicție a statuat principiul unicității acestei căi de atac, dreptul stingându-se prin exercitare, așa încât posibilitatea legală a declarării mai multor recursuri este exclusă.

Completul de 9 judecători a fost sesizat cu un nou recurs declarat împotriva deciziei pronunțate în contestație în anulare de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, privind o decizie definitivă dată de aceeași instanță în recurs, hotărâre care, nefiind prevăzută de art. 3851 C. proc. pen., nu este supusă controlului judecătoresc pe această cale.

Împiedicarea unei noi judecăți asupra cauzei penale definitiv soluționate, justificat de cerința stabilității ordinii de drept, cu referire la hotărârile penale definitive având ca atribut specific și exclusiv autoritatea de lucru judecat, rezultă, de altfel, cu evidență, privitor la soluțiile pronunțate în contestație, și din dispozițiile art. 392 alin. (4) C. proc. pen.

Ca atare, potrivit dreptului comun, decizia atacată nu este supusă recursului.

Pe de altă parte, potrivit normei atributive de competență prevăzută în Legea nr. 304/2004, republicată, art. 24, completul de 9 judecători judecă recursurile în cauzele soluționate în primă instanță de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Cum această ipoteză nu se regăsește în cauză, recursul nu este admisibil nici potrivit legii speciale.

Or, recunoașterea unei căi de atac în alte condiții, decât cele prevăzute de legea procesuală, constituie o încălcare a principiului legalității acestora și, din acest motiv, apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept.

Așadar, excepția de inadmisibilitate pusă în discuția părților se constată a fi întemeiată.

În consecință, pentru considerentele ce preced și ca urmare a admiterii excepției, conform art. 38515 pct. 1 lit. a) C. proc. pen., Curtea va respinge recursul declarat de contestatorul V.G. împotriva deciziei nr. 4740 din 22 august 2005, a secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca inadmisibil.

Totodată, în baza art. 192 alin. (2) din același cod, Curtea va obliga recurentul menționat, conform dispozitivului, la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de condamnatul V.G. împotriva deciziei nr. 4740 din 22 august 2005, pronunțată de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în dosarul nr. 4342/2005.

Obligă recurentul menționat să plătească statului, suma de 200 lei (2.000.000 ROL) cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 ianuarie 2006.