Ethnic persecution and forced resettlement status under Law 189/2000 for descendants of railway workers relocated during World War II occupation

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 16 decembrie 2004, reclamanta P.T. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Casa Județeană de Pensii Satu Mare, anularea hotărârii nr. 4 din 1 noiembrie 2004, emisă de pârâtă și recunoașterea în favoarea ei, a calității de beneficiară a Legii nr. 189/2000.

În motivarea cererii sale, reclamanta a arătat că tatăl ei, fiind angajat la C.F.R., după cedarea Ardealului de Nord, a fost strămutat de autoritățile maghiare, într-o localitate pe vechiul teritoriu al Ungariei, Tiszalok, revenind la domiciliu în anul 1944.

Curtea de Apel Oradea, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 22/CA/2005 - P.I. din 31 ianuarie 2005, a admis acțiunea, a anulat actul administrativ atacat și a obligat pe pârâtă să-i recunoască reclamantei, calitatea de beneficiară a O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările și completările ulterioare.

În motivarea soluției, instanța a reținut că reclamanta a făcut dovada că a fost strămutată cu familia în altă localitate, decât cea de domiciliu, fiind dovedită cu declarațiile de martori, că tatăl acesteia, care era angajat al căii ferate, la 1 iulie 1941 a fost strămutat pe motive etnice, la stația M.A.V. Debrețin, până în 24 octombrie 1944.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs în termen, pârâta Casa Județeană de Pensii Satu Mare, susținând în motivele de casare, în esență, că instanța a făcut o eronată apreciere a situației de fapt și a aplicat greșit legea.

Astfel, a susținut că nu se poate considera că familia reclamantei a suferit persecuții și că motivul părăsirii domiciliului a fost de natură etnică, întrucât schimbarea domiciliului a fost determinată de schimbarea locului de muncă al tatălui reclamantei, cu beneficierea de anumite privilegii: loc de muncă asigurat, salarizarea etc.

În sprijinul susținerilor sale, recurenta-pârâtă a invocat și precizările C.N.P.A.S.A.S. nr. 2375/2002.

Examinând sentința atacată, în raport cu criticile formulate, actele dosarului și normele legale incidente cauzei, se constată că recursul este nefondat.

Potrivit art. 1 lit. c) din Legea nr. 189/2000, beneficiază de prevederile O.G. nr. 105/1999, persoana, cetățean român, care, în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940, până la 6 martie 1945, a avut de suferit persecuții din motive etnice, fiind strămutată în altă localitate, decât cea de domiciliu.

Prin persoană care a fost strămutată în altă localitate, în sensul art. 2 din Normele aprobate prin H.G. nr. 127/2002, pentru aplicarea O.G. nr. 105/1999, se înțelege persoana care a fost mutată sau care a fost obligată să își schimbe domiciliul în altă localitate, din motive etnice. În această categorie se includ și persoanele care au fost expulzate, s-au refugiat, precum și cele care au făcut obiectul unui schimb de populație, ca urmare a unui tratat bilateral.

Dovada încadrării în situațiile prevăzute în O.G. nr. 105/1999, aprobată și modificată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările ulterioare, se poate face, potrivit art. 4 din H.G. nr. 127/2002, cu acte oficiale, eliberate de organele competente sau, în lipsa actelor oficiale, prin declarație cu martori.

În cauză, din copia carnetului de muncă al tatălui reclamantei, (T.G.), rezultă că acesta a fost mutat de la C.F.R. - Secția 3 L.3 Oradea, la M.A.V. - Secția Debrețin, lucrând la căile ferate maghiare în intervalul 5 septembrie 1940 - 24 octombrie 1944, când a revenit la C.F.R. L.6 - Secția Satu Mare.

Declarația autentificată a martorului T.I. atestă că reclamanta P.T. „a fost dusă forțat”, împreună cu familia sa, în Ungaria, în perioada 1941 și până în 1945, în localitatea Tiszalok.

Astfel, așa după cum în mod corect a reținut instanța de fond, reclamanta a dovedit, prin probele administrate, persecuțiile etnice suferite, întrucât după ocuparea Ardealului de Nord, tatăl său, care a fost ceferist român, a fost strămutat împreună cu familia, în Ungaria. Această măsură a fost un abuz, nu o schimbare obișnuită a locului de muncă al tatălui său, care a fost nevoit să plece, pentru că, altfel, nu ar fi putut asigura întreținerea familiei, în lipsa unei alte surse de venit.

Este evident că măsura schimbării locului de muncă al acestuia a fost un act impus, o măsură de persecuție din motive etnice, care trebuie interpretată în raport cu conjunctura istorică a momentului, fiind cunoscute tendințele de naționalizare forțată a populației române din teritoriile ocupate.

Nu poate fi reținută nici susținerea recurentei-pârâte privind precizările C.N.P.A.D.A.S., întrucât acestea nu sunt în concordanță cu spiritul legii, forța lor juridică fiind discutabilă.

În consecință, față de cele ce preced, se constată că hotărârea pronunțată de prima instanță este legală și temeinică, motiv pentru care, în considerarea prevederilor art. 312 C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta Casa Județeană de Pensii Satu Mare împotriva sentinței civile nr. 22/CA/2005 - PI din 31 ianuarie 2005 a Curții de Apel Oradea, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 31 mai 2005.