Qualification of wartime internal relocation as ethnic persecution under O.G. 105/1999 and Law 189/2000

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la Curtea de Apel Oradea, la data de 27 mai 2004, reclamanta F.M. a chemat în judecată pârâta Casa Județeană de Pensii Bihor, solicitând anularea hotărârii nr. 5970 din 30 aprilie 2004, emisă de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 189/2000 din cadrul Casei Județene de Pensii Bihor, precum și a deciziei nr. 112493 din 20 mai 2004, emisă de pârâtă și obligarea pârâtei să-i recunoască calitatea de beneficiară a O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000.

În motivarea cererii, reclamanta a susținut că a fost refugiată din localitatea Călățea, în localitatea Roșia - Beiuș și că nu este de acord să restituie suma dobândită în baza Legii nr. 189/2000, întrucât apreciază că este beneficiară a prevederilor actului normativ menționat anterior.

Prin sentința nr. 405/CA din 5 iulie 2004, Curtea de Apel Oradea, secția comercială și de contencios administrativ, a disjuns capătul de cerere privind anularea deciziei nr. 5970 din 30 aprilie 2004, de capătul de cerere privind anularea deciziei nr. 112493 din 20 mai 2004, a respins contestația formulată de reclamanta F.M., a admis excepția necompetenței materiale a Curții de Apel Oradea, în soluționarea celui de-al doilea capăt de cerere, a declinat competența soluționării capătului de cerere privind anularea deciziei nr. 112493 din 20 mai 2004, emisă de pârâtă, în favoarea Tribunalului Bihor.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs, reclamanta F.M., invocând dispozițiile art. 304 C. proc. civ.

În motivare, recurenta a susținut, în esență, că a fost refugiată din localitatea Călățea, în localitatea Roșia - Beiuș, în perioada 15 iulie 1942 - 6 martie 1945 și că beneficiază de prevederile Legii nr. 189/2000.

Recursul este nefondat.

Din declarațiile autentificate ale martorilor F.A. și B.P. rezultă că recurenta, împreună cu părinții săi, s-a refugiat, în anul 1942, din satul Călățea, în localitatea Roșia - Beiuș, întorcându-se apoi în anul 1945, în localitatea Călățea.

Situația recurentei nu face obiectul Legii nr. 189/2000. Nu se poate admite că persecuția etnică a fost cea care a determinat schimbarea domiciliului, atâta vreme, cât localitatea Călățea se afla sub administrația Statului român.

Având în vedere că localitatea Călățea la acea dată era un teritoriu românesc neocupat, schimbul populației nu se justifică ca fiind urmare a persecuției etnice, putându-se ajunge la situația în care orice persoană care și-a schimbat domiciliul dintr-un motiv sau altul, în cadrul granițelor aceluiași stat, condus de același regim politic, poate să obțină statutul de refugiat și, implicit, dobândirea drepturilor accesorii acestui statut.

Este evident că legiuitorul nu a urmărit prin această lege, situația de față, scopul legii fiind cu totul altul, și anume, repararea pe cale patrimonială a suferințelor pricinuite persoanelor care au fost persecutate etnic și care și-au părăsit domiciliul, refugiindu-se de pe un teritoriu ocupat, în teritoriul rămas sub administrație română.

Pe cale de consecință, Înalta Curte constată că instanța de fond a stabilit o corectă situație de fapt și a interpretat în mod judicios prevederile legii, motiv pentru care, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., va respinge recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de F.M. împotriva sentinței nr. 405/CA din 5 iulie 2004, a Curții de Apel Oradea, secția comercială și de contencios administrativ.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 aprilie 2005.